La sfârșitul lui februarie, am trimis către Metrorex un mail “îngrijorat” cu o problemă locală:

Bună ziua,

După două săptămâni primesc răspunsul: Continue reading →

Există un prag dincolo de care pozele sau filmulețe făcute cu telefonul nu te mai ajută. Pentru proiectul pe care îl voi lansa în martie, căutam de ceva vreme un aparat foto DSRL decent situat undeva între beginner-friendly și high-end.

Am întrebat în stânga și-n dreapta, am scormonit câteva site-uri specializate, am urmărit câteva review-uri, iar la final Nikon D5100 mi s-a părut cea mai bună alegere.

Aparatul este inclus în multe promoții, însă oferta cea mai atrăgătoare am găsit-o pe evomag.ro, având cele două obiective (1 și și 2) incluse. În plus, îmi place modul cum gestionează comenzile cei de la evomag.ro. Zilele trecute am mai făcut câteva cumpărături și am rămas impresionat: am ales de pe site, am plătit online, iar a doua zi aveam produsele la ușă.

Aparatul îl butonez de câteva săptămâni și m-a cucerit. M-a servit decent în ieșirea din week-end cu Fordul Kuga și sper să-și scoată banii cel puțin pe anul acesta.

Azi, pe parcursul a 300 de kilometri, Moinești-București, un DN și apoi pe E85, am simțit că autoritățile și-au făcut și își fac treaba. Atât cât se poate şi atât câtă voinţă există. Știu că sunt sate și comunități înzăpezite și calamitate, știu că sunt autorități locale care nu își fac treaba sau sunt depășite de situație, însă, pe bucata de Românie pe care am străbătut-o azi, deşi am avut temerile mele iniţiale, nu m-am simțit în lumea a treia.

Am asistat la un trafic prudent, am văzut șoferi care nu se băgau aiurea în depășiri și mașini cu avariile puse în condiții de vizibilitate extrem de redusă, utilaje de deszăpezire şi, vorba aceea, n-am tras nicio sperietură din cauza celorlalţi participanţi. Se poate!

E posibil ca optimismul meu să fi fost ajutat și de faptul că am avut la dispoziție un Ford Kuga, o mașină pe care – exceptând legile fizicii – chiar o simţi că nu te lasă.

O regulă bucureșteană spune că, dacă o cursă cu taxiul este sub 10 RON, trebuie să lași 10 RON. Dacă drumul este mai lung, bacșisul poate fi de 2-3 RON. Dacă te costă fix 10 RON, trebuie să ai mărunt în plus. Nimic de comentat aici.  În afară de taximetriști, frizerii, chelnerii și ospătarii se bucură de același tratament generos din partea clienților.

Încurcăturile mele au apărut în ultimele zile cu cei care livrează pizza. De regulă, las ceva peste, dar o dată s-a întâmplat să nu am bani decât pentru comanda propriu-zisă. Aveam 50 RON, iar comanda ajungea la 49,5 RON. Am ieșit din dilemă alegând un sortiment mai ieftin pentru a rămâne ceva de bacșiș.

Mi s-a părut un sacrificiu inutil care a reflectat lașitatea mea de a refuza să dau bacșiș. Am cumpărat mai puțin de teama propriului ridicol.

Următoarea dată, pentru că nu mi-am învățat lecția, Universul m-a pus în aceeași situație, cu aceeași bani ficși. Acum n-am mai făcut rabat și-am bifat comanda de 49.5 RON. M-am frâmântat inutil până a venit pizza, însă tot mă simțeam aiurea.
Răspund la ușă, încerc să fac conversație întrebându-l cât face și îi dau bancnota de 50 de RON.
– Uite, îmi cer scuze că nu am mai mult acum… data viitoare…
Inutil! A simulat că nu-l deranjează, dar victima din mine nu a putut să nu observe cum am stat cu mâna în aer câteva momente.

Am întrebat ieri pe Facebook și am aflat că sunt destui cei care au trecut prin asemenea întâmplări și mă întreb cât de încetățenit este bacșișul dacă imposibilitatea lui pare o lipsă de bun-simț pentru care trebuie să îți ceri scuze.

P.S.: Am găsit aici o listă cu obiceiul bacșisului în diferite țări.

Piticigratis e un tip care scrie cu talent și nerv atât pe blogul propriu, cât şi la Academia Caţavencu. Este cunoscut pentru stilul său satiric, pentru teribilisme, vulgarităţi şi tot felul de accente adolescentine. Recent, s-a înecat cu un subiect mai mare decât propria pălărie şi m-am gândit că are nevoie de ajutor să-şi termine de suflat nasul.

Ideile lui sunt simple: bloggerii sunt niște fomişti care se prostituează pe – evident – bani puțini şi păcălesc agențiile să investească bani în Social Media. Toată schema asta este o modalitate pentru nişte şomeri să nu moară de foame în ciuda faptului că “nimeni nu câştigă mai mult de 10-15 milioane pe lună din blogging”.

Aș adăuga că aceşti şomeri fomişti fac o treabă al naibii de bună să păcălească pe toată lumea de vreme ce se rulează campanii pe bloguri de şase ani şi nu sunt semne că această schemă se va termina undeva în viitorul apropiat. Mai mult, majoritatea campaniilor în Social Media care se desfăşoară acum sunt generate de clienți vechi în parteneriat cu bloggeri cu care au mai lucrat și în trecut.

Aici sunt două concluzii: 1) clientul s-a convins că Social Media are efecte și 2) bloggerii au livrat totuși câteva rezultate. Dacă aceste propoziții ar fi false, toată treaba ar fi fost o bulă care s-ar fi spart acum mult timp.

Majoritatea bloggerilor care câștigă acum bani din blogging sunt aceiași oameni care au scris de plăcere pe blogurile proprii atunci când toată treaba nu genera niciun venit și probabil vor scrie și când veniturile vor dispărea.

Nedumeririle lui Radu – aşa îl cheamă – sunt cu atât mai strigătoare la cer pentru el însuşi cu cât, parcă într-un concurs al virilităţii virtuale, proclamă că blogul său are 3-4.000 de unici pe zi din trafic direct. Înțeleg că lucrurile sunt destul de confuze: el însuși nu câștigă niciun ban cu propriul blog, iar alții cu trafic mai mic câștigă – e posibil – mai mult decât un jurnalist pe plantație.

Observ, mai ales în ultimii doi ani, o tensiune venită din partea multor jurnaliști care s-au găsit descoperiți în noul peisaj creat de Social Media. Mulți s-au trezit fără loc de muncă și s-au văzut obligați să aleagă calea blogging-ului. În plus, mulți au observat că se izbesc de bloggeri atunci când se negociază bugete, atunci când se distribuie invitații la un eveniment sau atunci când primesc mașini în teste, iar tot peisajul acesta creează destul disconfort.

Închei în notă anecdotică și răutăcioasă. Ultima dată când m-am întâlnit cu Radu am împărțit amundoi aceeași piscină – de la ambele capete ale bastonului – din cadrul unui complex turistic, la Festivalul ANONIMUL. Eu eram cazat acolo la invitația unei corporații, el era cazat în sat pentru că bugetul revistei la care lucrează nu și-a permis mai mult. Eu am trăit câteva experiențe pe care le-am împărtășit pe blog, el se ruga de Patapievici să-i acorde un interviu în numele unui coleg de presă care la acel moment era prea afumat să se ridice din pat.

Uneori te naști cu ele, alteori le finisezi pe parcurs, însă întotdeauna te vor însoți. În orice moment te-ai analiza cu sinceritate, vei observa la tine însuți o listă deloc onorantă cu defecte.

Unele sunt locale, altele își parazitează întreaga personalitate. Unele se manifestă în anumite situații, iar altele nu discriminează când e vorba să se arate. Defecte care uneori se transformă în greșeli, iar alteori te ajută să te ferești de unele situații și să nimerești în altele.

Pornesc această discuție de la propria listă – kilometrică, ar spune unii – cu defecte și de la observarea acelor defecte care mi-au influențat deciziile și gestionarea unor situații cu care m-am întâlnit sau pe care mi le-am căutat de-a lungul timpului:

Sunt lipsit de disciplină. Momentele când – din afară – par discplinat sunt acelea în care chiar îmi place ceea ce fac şi nu simt rigorile niciunei discipline.

Mă plictisesc repede. De activități, de nișe, de situații, de lucruri și de unii oameni.

Sunt impulsiv. Un defect episodic, dar al naibii de accentuat atunci când se manifestă.

Mă arunc cu capul înainte fără să mă gândesc. Uneori mi-a mers, alteori nu mi-a mers. Uneori s-a numit curajul de a risca, iar alteori s-a numit greşeală crasă.

Mă grăbesc. Un defect probabil în legătură cu plictisul precoce de mai sus.

Nu sunt răbdător cu neîndemânarea – sau ceea ce calific eu drept stângăcie de orice fel – celor din jur. Multe puncte în minus la capitolul diplomaţie. Prefer oamenii siguri în banalitatea lor în locul celor inteligenţi şi nesiguri.

Sunt laturi ale personalităţii mele cu care care sunt inhibant de sincer, la fel cum sunt teritorii ale sufletului unde m-am obişnuit să mă mint.

Mă las purtat de succesele pe care le am la fel de uşor cum mă las paralizat de eşecuri.

Public asemenea articole pe blog.

Bineînţeles, lista nu se opreşte aici. Ce poţi face cu propriile defecte? Le corectezi în speranţa că vei scăpa definitiv de ele? Te consolezi că te vor umări toată viaţa şi începi să lucrezi doar la damage control? Le transformi în arme sau în scut?

Într-un film de-al lui Almodóvar era un personaj (regizor, cred) care căuta ştiri “ciudate” pentru a le folosi ca inspiraţie în viitoarele sale filme. Una dintre acele ştiri era despre un motociclist care murise în timp ce conducea, iar motocicleta a continuat să meargă nu ştiu câţi kilometri… având un mort deasupra.

În mare maculatură a ştirilor, se pot găsi unele care pot servi ca inspiraţie atât pentru filme, cât şi pentru cărţi. Atât pentru închisori sau spitale, cât şi pentru cabinete de psihiatrie. Pe scurt, sunt ştiri din care afli lucruri utile despre natura umană sau ştiri atât de absurde şi rare încât crezi că sunt inventate sau că se pot întâmpla o dată la un milion de ani.

Un condamnat a dat în judecată cuplul pe care-l răpise, acuzându-l că nu l-a ajutat să scape de poliţie.
Din această ştire înveţi că sunt situaţii unde logica chiar nu te ajută. E firesc şi logic să te gândesc că oamenii pe care tu îi răpeşti – şi stau sub ameninţare – ar trebui să te asculte şi sa te ajute la nevoie, dar nu se întâmplă întotdeauna aşa.

Pepsi: “Nu poți să găsești un șoarece în Mountain Dew pentru că băutura îl dizolvă”.
O întâmplare care arată în mod clar limitele sincerităţii în declaraţiile publice. De unde ştiau efectele asupra soarecilor? Asta înseamnă că există sticle cu soareci dizolvaţi de care nu ştie nimeni?

Un prizonier italian cere să fie trimis înapoi la închisoare decât să mai fie lăsat la austerii călugări capucini.
De unde aflăm că sunt mănăstiri unde se trăieşte mai prost decât în unele închisori. Situaţia este cu atât mai absurdă cu cât, în cazul închisorilor, oamenii sunt constrânşi să trăiască astfel pe când, în cazul mănăstirilor, totul se petrece de bunăvoie şi nesilit de nimeni.

Coreea de Sud a montat un brad la graniţa cu Nordul. Phenianul: “E o încercare de război psihologic”.
Doar citind această banală ştire, îţi dai seama că paranoia se distribuie şi la nivel instituţional, iar o faptă bună (a unora) poate deveni o tortură (pentru alţii).

La final, o scenă cu un urs politicos:

:

Știm cu toții că glumele ascund anumite adevăruri și că poți comunica sau sugera anumite adevăruri incomode ambalându-le într-o glumă sau într-o ironie. Nu este ușor să folosești această tehnică pentru că e nevoie de o anumită doză de subtilitate care, la urma urmei, necesită inteligență. O trăsătură care pare distribuită inegal.

Poza de mai sus – văzută pe Facebook – este o glumă. Dacă este voită sau involuntară, deocamdată, nu știu să apreciez. Ce este și mai interesant în cazul de față e faptul că gluma este teribil de credibilă. Sunt șanse mari să fie chiar așa, sunt șanse mari să existe un asemenea om ajuns în pragul disperării cu privire la deranjurile constante de la ușa apartamentului său.

Șansele acestea sunt de două feluri. În primul rând, cu toții am fost deranjați de promoteri, prozeliți, tineri care strângeau bani pentru o cauză socială sau de sondaje care se transformă în discursuri de vânzare. În al doilea rând, cu toții am avut de-a face, într-un moment sau altul, cu oameni care păreau în mod constant cu capsa. Oameni care se răstesc din te miri ce, oameni deranjați de lucruri mărunte, oameni care își precipită gesturile în cele mai banale situații.

Cu alte cuvinte, atât evenimentele deranjante, cât și un anumit tip de oameni, fac că poza de mai sus să fie desprinsă din realitate.

Românii par în general cu capsa pusă dintr-un prost management al situațiilor tensionate. Îndură o dată, de două ori, de trei ori și apoi reacționează disproporționat în al patrulea caz (care, de multe ori și în mod obiectiv, este mai puțin deranjant decât primele trei. De exemplu, dacă ți se taie calea de trei ori, te vei enerva la culme apoi când cineva din fața ta merge prea încet.

Este o răbdare prost plasată, un fel de las de la mine cu nuanțe de lașitate, care în loc să rezolve problemele trecute și prezente deja le anticipează pe cele care vor veni.

Revenind la gluma din poză, am apreciat cel mai mult logica și coerența textului. Dacă, în anumite situații, se întâmplă aia și aia, eu voi reacționa în următorul mod. Altfel, omul pare sănătos și rezonabil, se previne pe sine și îl avertizează și pe ceilalți de anumite conjuncturi nedorite care pot provoca damblagirea unor persoane.

mIRC, BNC, cservice, ban, operator, user, asl plz, flood, am 499, cine mi-a dat suspend, abonament full night, nick.

Dacă toate cuvintele de mai sus ţi se par necunoscute şi nu le poţi încadra într-un context, înseamnă că nu ai cunoscut acea perioadă de începuturi ale internetului în România, între 1998-2003.

Când mIRC-ul era popular, când existau 5-6 internet cafe-uri într-un oraş de 20.000 de locuitori, când aveai poze scanate, când călătoreai în alt oraş să te întâlneşti cu persoana cu care ai conversat pe net, când a cunoaşte pe cineva de pe mIRC era o epifanie în sine.