“Franta este o tara in care mi-am dorit dintotdeauna sa fiu. Pe vremuri, cand ma gandeam in ce oras as putea trai, in alta parte a lumii, doar Parisul imi venea in minte.”

Citat dintr-un interviu dat de Nicolae Manolescu pentru hotnews.ro.

Nu mă interesează că raportul Tismăneanu n-a apărut în presa din Franţa – de ce n-am deplânge că n-a apărut deloc în Marea Britanie sau în Germania? –  cât această eternă raportare la Franţa, la lumea franceză în general.
Aceeaşi Franţă ca putere militară de mâna a treia şi putere culturală de mână a patra. Aceeaşi Franţă pe care ne-o inventăm de la Iluminism încoace.
Când Cioran a vizitat Londra prin anii ’70, a fost uimit negăsindu-şi opere în librăriile londoneze. Exista ca mare autor doar în Paris, doar în Franţa – şi poate în Spania.

Poţi discuta mult mai uşor despre Cioran sau Eugen Ionescu – autori cantonaţi în salonul franţuzit – doar cu francezi, belgieni sau magrebieni.

Mitologia francofonă de care s-a tot îmbibat cultura română a contribuit şi contribuie încă la un soi de minorat în care ne zbatem.
Când există atâtea exemple de modele culturale străine (Anglia, Germania, SUA etc.), este jenantă această fixaţie franceză care încă bântuie bătrânii intelectuali.

Nişte muncitori chinezi în metroul bucureştean discutând într-o engleză stricată cu doi tigănaşi despre tatuajul cu litere chinezeşti al unuia dintre ei.
Am avut un sentiment de mândrie să observ că ţiganii vorbeau mai bine engleza.

Am o întreagă listă a ruşinii a marilor cărţi pe care nu am apucat să le citesc. N-am citit O mie şi una de nopţi sau În căutarea timpului pierdut. N-am avut răbdare să citesc Ulyses sau Metamorfoza lui Kafka.
link

Este deja un tipar obişnuit ca marii artişti, în concert în România, să încurce numele ţării noastre. Ţin minte doar pe Michael Jackson şi Haddaway, însă ştiu că au fost mai multe cazuri, iar unii chiar au şi glumit pe tema asta.

Acum vreo zece ani, de sărbatori, a venit în concert la Moineşti Sanda Ladoşi. A cântat melodia de deschidere şi apoi a trântit-o cu “Mulţumesc, Comăneşti!”. Fluierături, huiduieli, si-a cerut scuze, şi-a justificat oboseala, a explicat că în Comăneşti a coborât din tren şi a continuat să cânte corectându-şi pe viitor apelativele. Ce bine mă simt în Moineşti, dragi moineşteni, ce public minunat etc.

Mi-am adus aminte de situaţia asta, citind că recent Lenny Kravitz a gafat cam în acelaşi tipar, încurcând Romania cu Ungaria. Nu ştiu dacă artiştii care concertează în Bulgaria sau chiar in Ungaria fac asemenea gafe, însă în cazul nostru pare un şablon destul de împământenit.

De ce se întâmplă acest lucru şi mai ales, de ce aceste confuzii au ajuns subiect de legende urbane? E lipsă de PR să concertezi undeva şi să nu te pregăteşti geografic, la fel cum este o lipsă de respect să te duci la o aniversare fără să ştii numele sărbătoritului, însă cât de grav poate fi?

O parte din articolele de pe blog scrise în ultimii trei ani vor fi publicate într-o carte care va fi lansată în septembrie la Curtea Veche. Unele texte mai “incisive” au rămas la căldura cu care au fost scrise, iar alte articole le-am finisat puţin. În mare însă, ceea ce am scris pe blog, va apărea şi în carte şi putem vorbi astfel despre un blogger publicat.
Cartea se va numi Producătorii de gresie, va avea în jur de 185 de pagini şi va apărea în cadrul colecţiei Urban.
Aşasar, mulţumesc generaţiilor de cititori care au transformat un băiat de la ţară într-un blogger de oraş:)

Anul trecut, la Christmas Blog Party, când Adrian Cristea ne-a întrebat ce anume ne dorim în anul 2008, răspunsul meu a fost – printre altele – şi faptul că doresc să scot o carte. Şi iată că dorinţa s-a împlinit!
E drept că dorinţa cu premiul Herder este mai greu de realizat, însă se lucrează şi în această direcţie.

Este doar un început, încă nu m-am lăsat de gândul de a scrie un roman, însă până atunci vă aştept în toamnă la sesiunea de autografe, pentru numele lui… Dumnezeu!

De fapt, este un schimb de replici destul de normal care mă bântuie de două săptămâni prin niste legi ciudate ale memoriei sau ale umorului.

El: Eram la tribunal, luam prânzul…
Ea (speriată): Auleu, ce căutai la tribunal?
El: Păi, luam prânzul.

Câteva zile. Sunt în pană de inspiraţie cumva.
Promit că nu o să mai afişez poze în slip la întoarcere.
Make love!