Ştiu, am lipsit şi unii mi-au dus dorul. Încă nu am revenit.
Punctez doar apariţia din FHM, numărul de iulie-august. Astfel, încă o cărămidă la notorietatea numelui de meşteşugar.

Zile ciudate cu fluctuaţii monetare şi emoţionale. M-am trezit la şase dimineaţa cu Forever Young în minte. Pierd ore în şir corectându-mi propriul manuscris, diacritice, finisări şi regăsiri a unor poveşti de mult timp uitate în texte scrise acum câţiva ani.

E ziua unui amic. Alt amic se însoară. Ambii sunt născuţi în aceeaşi zi.
Alergătură toată ziua încolo şi încoace, cald, nu mâncasem nimic de dimineaţă, iar amicul cu ziua de naştere prepara un joint undeva pe o alee. Era cald, iar undeva lângă noi se asfalta o stradă.
“Văd că te pricepi,” îi zic admirându-i dexteritatea cu care pregătea ţigara.
Un fum, două, trei, patru, cinci şi tot aşa.
“Cum e? Te-a luat?”
“Da.”
“Perfect, acum hai să bem o bere”

La terasă, după 20 de minute, am simţit nevoia să mă intind pe jos.
“Mă duc acasă, nu mai rezist.”

Am ajuns la metrou plutind într-un vis ciudat, iar când trenul s-a pus în mişcare am început să ameţesc. Tâmplele îmi pocneau, iar in urechi simţeam o căldură insuportabilă.
“Hai că poţi rezista”, îmi ziceam.
N-am putut să mă ţin pe picioare, am îmbrăţisat bara de care mă ţineam şi m-am lăsat în jos. Încercam să mă concentrez, e doar o senzaţie fizică, o pot învinge. În jurul meu, vedeam privirile mirate ale celorlalţi şi comentariile amuzare al unui grup de tineri.
Stoned.

Timpul se dilatase, cele cinci staţii au durat o veşnicie, zburam în toate direcţiile, mă topeam în toate sensurile, am încercat să mă ridic şi am ameţit din nou. Într-un final am coborât în staţie cu tot cu voma mea. Au început să se adune oameni, încă o repriză de vomă. Trei, patru, cinci.
“Te simţi bine?”
“Ar trebui să ieşi afară, la aer.”
“Cum să iasă afară pe căldura asta? Să rămână aici, la răcoare.”
“Aşa e.”
“Uite, aşează-te pe scaun.”
“Dacă ai vomitat tot, de acum va fi bine.”
“Are cineva apă?”

M-am aşezat pe scaun încărcat de serveţele primite cadou, a venit metroul, au plecat toţi şi am rămas singur. Mirosind a vomă şi tremurând.

Am plecat la sambată la 5 dimineaţă cu doi prieteni cu maşina. După o plimbare prin Constanţa, la oră nouă eram în Mamaia. Aceeaşi autoservire, aceeaşi plajă, aceeaşi mare (Fiţi amabil, unde este Marea Neagră?). La 10 dimineaţa plaja de Mamaia era plină (Nimeni nu se mai duce acolo, căci e prea aglomerat). Ca şi anul trecut, ne-am mişcat de-a lungul litoralului în căutare de locuri frumoase. Ne-a plăcut plaja de la Olimp-Neptun. Apă curată, valuri mişto, lume ok.

2 Mai (unde am încercat să rămânem pe seară) n-a impresionat şi, într-un final, am ajuns în Vamă. Mai aglomerat ca anul trecut, însă cu încă multe locuri libere pe plajă. Aici am înserat, aici am desfăcut cortul.

Târziu după-amiaza am scos salteaua, m-am acoperit cu un prosop şi m-am întins la dormitat. N-am avut noroc în totalitate, după două ore m-am trezit lins de căţelul ăsta şi s-a dus somnul meu. Mi-am aprins o ţigară, ăsta mic s-a întins lângă mine şi în câteva minute apar două tipe:
– Eiii, strategie de marketing! Cu el agăţi fetele, nu-i aşa?

Noaptea a plouat, cortul a rezistat (ghiciţi unde a venit câinele ala mic să se adăpostească?), dimineaţa a apărut superbă:

Personaje pitoreşti:

Duminică. Saturn, Venus, Jupiter, niste glume de staţiuni. Pline de […] şi […]. Am revenit în Neptun. Surfing cu salteaua. Înot, survolaj, valuri, siaj.
În altă ordine de idei şi în aceeaşi ordine a gândurilor, voi reveni.

Voi lipsi două zile.

De atunci mi-am notat să nu mă mai ameţesc înainte de-a intra în direct. Eram moderator atunci (mai 2007), însă am fost supus unui interogatoriu dur din partea unor invitaţi nepoliticoşi şi rau intenţionaţi. Se discută despre Fight Club:

via gramo

Cea mai bună (sau cea mai folosită) armă psihologică a unei femei este culpabilizarea bărbatului. Bărbatul devine docil atunci când se simte vinovat, iar de cele mai multe ori se simte vinovat pentru că este împins să se simtă astfel. De vreme ce este un porc prin natura lui, un bărbat nu se autosesizează din oficiul în actul învinovăţirii de sine, ci este determinat cu mai multă sau mai puţina subtilitate.

Un personaj autohton foarte interesant este şoferul de Dacie 1300/1310 îmbrăcat doar în maieu. De obicei, este un tip foarte bronzat. De obicei, maieul este foarte galben.

De ce dă bine să te prezinţi drept Adrian Ciubotaru?:)

E greu.

Restul pozelor pot fi văzute aici.