Subţire, subţire ca o ploaie de vară. Un ultim meci în care am fost obligaţi să facem ceea ce nu prea am ştiut să facem la aceste turneu: să atacăm.
N-am ştiut, n-am putut să forţăm meciul nici un ultimul sfert de oră (schimbările au venit extrem de greu), iar mentalitatea asta de Posada ne-a costat.
Ne place să fim asediaţi pentru ca apoi să lovim pe contraatac, însă n-am ştiut să contruim şi să dominăm.
Senzaţie de aruncat televizorul pe geam, singura istorie minoră pe care ne-o permitem.

Michael Moore este citat în documentarul Orwell Rolls in His Grave spunând că 98% dintre congresmeni sunt realeşi.
– 98% din candidaţii la pentru Congres sunt aleşi, apoi realeşi… Avem o rată de întoarcere în Congres de 98%, ştiaţi asta? În biroul Partidului Comunist din URSS, aveau 92%. La ei, se schimbau mai des decât în Congresul SUA.

Într-adevăr, nu trebuie subestimată dorinţa unui grup de a-şi păstra şi a-şi perpetua privilegiile, însă unde se opreşte retorica şi unde începe adevărul? (mi-e jenă uneori să pronunţ acest cuvânt).
De ce ai impresia că cinismul este o parte structurală a deciziilor la nivel macro?

Apoi un alt documentar cu aceleaşi idei despre Noua Ordine Mondială (fragmente din discursurile lui George Bush), despre un viitor guvern mondial, despre depopulare, eugenie, manipulare şi grupul Bilderberg. Endgame: Blueprint for Global Enslavement realizat de Alex Jones unde apare şi Paul Dorneanu.
– Odată libere, naţiunile sunt sclavele voinţei unei elite minuscule.

Citat din David Rockefeller:
“The supranational sovereignty of an intellectual elite and world bankers is surely preferable to the national autodetermination practiced in the past centuries. It is also our duty to inform the press of our convictions as to the historic future of the century.”

E fascinantă ideea unor oameni din umbră care face jocurile istoriei, însă dacă conspiraţia globală este atât de puternică cum am ajuns să ştim de ea? Sau poate, vorba lui Eco, există un grup abscons de oameni care conspiră la perpetuare ideii unei mari conspiraţii.
Dincolo de toată isteria asta, cât de tentantă este ideea unei elite care trasează istoria, porneşte războaie, sacrifică naţiuni şi pregăteşte marea globalizare?

Când Mutu se îndrepta către mingea de la punctul de 11 metri, am avut iluzia că, dacă strig GOL înainte de-a şuta, mingea va ajunge în plasă şi prin propriul meu entuziasm. Aş fi vrut să câştigăm, deşi am tremurat serios la numeroasele ocazii ale italienilor şi la dominarea lor din prima repriză.

Spre deosebire de prima partidă cu Franţa, cu Italia am jucat mai ofensiv, mai deschis şi mai cu tupeu. Orice poţi să îi treci cu vederea naţionale de fotbal a României, mai puţin lipsa tupeului. De data aceasta l-am avut.

Am frunzărit puţin presa internaţională şi ideea generală este că Italia a fost salvată de Buffon. Nu ştiu cine a salvat Italia, însă mai placut jocul românilor: mai vertical, mai îndrăzneţ, mai puţin mioritic.

E bine să fim entuziaşti c-am făcut egal în faţa fostei campioane mondiale, însă ar trebui să vedem normalitatea unui joc bun, să acceptăm că avem o echipă puternică şi să ne bucurăm totuşi mai mult când învingem.

Într-un final, când credeam că mi-am luat porţia de fotbal frumos, am văzut Olanda – Franţa (4-1) şi am mai notat încă o lecţie de mentalitate de la Marco Van Basten. Conduci cu 1-0 şi în loc să inchizi meciul, introduci un atacant. Conduci cu 2-0 şi în loc să conservi rezultatul, mai introduci un atacant şi continui să joci la fel de deschis şi inteligent.

În ultimul meci avem prima şansă: Olanda este deja calificată, va juca cu multe rezerve şi va fi mai puţin motivată decât noi pentru victorie (deşi nu-mi fac deloc iluzii că va fi uşor).

Au trecut opt ani de la ultimul turneu final şi de la ultimele emoţii pentru echipa României şi mi-aş dori să am aceleaşi emoţii cel puţin 3-4 meciuri de acum încolo.

Am absentat în aceste zile şi, în urma unor înjurături primite la redacţie, am decis să revin pe scena de pe care scriu în acest blog.

E o poveste simplă, o excursie la Cluj cu Bobby testând o maşinuţă pe Valea Oltului şi pe Valea Prahovei. În Cluj m-am revăzut cu Mihai, Dan, Darius şi… Andrei Crivăţ [poză]. Pe fugă fiind, am ratat câţiva oameni şi câteva peisaje.
În schimb, n-am ratat (vizual) specificul Clujului de pe urma căruia s-ar putea dezvolta un brand local în toată regula: 1, 2, 3, 4, 5.

Sâmbătă seara ne-a prins întorcându-ne pe Valea Prahovei unde, prin amabilitatea unui ghid local, am găsit în Câmpina un restaurant bun fix la drumul către comuna Cornu.

Duminică începută prost la Bookfest unde, în lipsa semnelor de ghidare, m-am rătăcit timp de două ţigări. Eveniment prost organizat marcat de prezenţa unor vedete culturale locale ca Patapievici, Ioan T. Morar, Neagu Djuvara şi Andrei Roşca.

Titlul acestui articol mi-a fost inspirat de Americanii vor cetăţenie europeană şi, brusc, m-am simţit mândru. Buf!

Voi fi în Cluj vineri şi sâmbătă.

Sunt nişte idei în psihologie precum că în situaţii erotice femeile acordă mai multă importanţă stimulilor auditivi şi tactili, iar barbaţii se axează pe senzaţiile vizuale şi olfactive. E o compartimentare abruptă, însă există o doză de adevăr aici.

E doar o idee, uitaţi-o şi haideţi să ne gândim de ce femeile se simt atât de deranjate când în prezenţa lor ne uităm la sau pur şi simplu ne permitem să admirăm alte femei?
Este bine, este rău să ne uităm la alte femei când suntem alaturi de femeia iubită? Este nesimţire, este ceva normal? Am să dau mai jos câteva variante pentru că încerc şi eu la rândul meu să înţeleg (sunt permise răspunsurile multiple):

[poll=4]

– Ce-s cu artificiile alea la Casa Poporului?
– Nu ştiu, probabil îşi serbează cineva victoria.
– …?
– Păi, azi au fost alegerile.
– Aa, da?