Poze făcute pe 26 decembrie 2008, la amiază.

Alegeri în plină desfăşurare. Primele exit-poll-uri. Sentimentul generalizat că undeva e o mare trădare. Că o farsă (un fel de capcană a unui Malin Genie) ni se joacă.

Varianta uninominală a alegerilor (care nu e aşa de uninominală de fapt: “O analiza a legii mi-a aratat, la a doua lectura, ca sistemul este 80% proportional si nu uninominal, la care se adauga o serie de distorsiuni care vor face ca multi dintre cistigatorii in colegii sa ramina fara un loc in parlament in detrimentul perdantilor. Acum, cu sondajele si simularile in fata, sociologii atrag, tirziu si ipocrit, atentia asupra acestor lucruri“, citat Andreea Pora, revista “22“, 28 noimebrie) a făcut să cadă în uitare un lucru esenţial, fără de care partidele nici nu au raţiune de a exista: programele politice (nu electorale).

Astfel, varianta aşa-zis uninominală le-a servit de minune partidelor (poate acesta a fost de fapt mobilul votării ei), care s-au văzut eliberate de agasanta chestiune de a aduce în public propriile programe. Ca şi cum, ţara a fost pulverizată în atomi (colegii electorale), numai în interiorul acestora propunându-se tot soiul de mini-programe politice, în fapt nerealizabile fără consens centralizat în partide.

Astfel, majoritatea discuţiilor din jurul alegerilor s-au purtat (superficial şi cu iz de scandal) pe duelurile din fiecare colegiu, urmând ca la sfârşit (după alegeri) să se adune medaliile fiecărei echipe, să vedem cine va lua aurul (la propriu).

O amnezie generală a alegătorilor, şi una mult mai vinovată a actorilor mediului public (mass-media în principal) face ca să nu avem în faţă alternative ale viitorului politic al ţării, să nu cerem asemenea alternative. Tot ce vedem este o perindare de personaje lugubre, în dueluri fragmentate. Imaginea de ansamblu va fi făcută după alegeri, când ceva cu sens ar trebui să se re-închege. Însă tot ce se va putea închega vor fi aceleaşi meschine partide pe care le ştim prea bine. Nu se va trans-substanţia nimic. Transformarea mult aşteptată a nivelului politic nu are de unde veni, căci cine să o producă? Un joc al procentelor, reglat de dansul agonistic al unor marionete învechite pe scenele judeţene?

Este impardonabilă tăcerea (sau uitarea) de care s-a făcut dovadă în România acestor zile. Dacă până acum partidele se încordau în a promite tot soiul de chestii mai fanteziste sau ambiţioase în prag de alegeri, acum s-au văzut scăpate de această sarcină. Şi culmea, nimeni nu le-o mai cere. Asta cu toate că, la următoarele alegeri, modalitatea prin care puteai să-ţi dai seama cât e de serios e un partid care a condus, e să pui faţă în faţă programul propus şi realizările. Fără program (un proiect de ansamblu, o perspectivă, care poate face măcar dovada unei viziuni prealabile), un partid nu are raţiune de a fi. E o adunătură de oameni care au aceeaşi culori pe hainele de campanie şi sunt, cel mai probabil, prieteni de afaceri. Şi care guvernează adaptându-se pe loc şi după bunul plac circumstanţelor.

Este o dovadă de imaturitate patologică această amnezie naţională care a făcut ca mutarea verbală a accentului alegerilor pe uninominal să bulverseze orice plan politic de ansamblu, şi, culmea, nimeni să nu ceară asta. Am uitat deja de ce mergem la vot şi ce fel de viitor ar trebui să avem.

Cine mai cântă “Deşteaptă-te, române”?

Gim Grecu este un prieten, doctorand la filosofie în Iaşi.

Îmi repugnă orice tip de argument care te îndeamnă să nu mergi la vot.
Îmi displace orice tip de generalizare cu privire la clasa politică – în particular şi la politică – în general.
Nu pot accepta un tânăr neinformat cu privire la chestiunile imediate ale comunităţii lui. Că aceste chestiuni sunt politice, ecologice sau culturale, nu are importanţă. Ele sunt legate şi ar trebui să intereseze pe fiecare cetăţean.

Pot accepta cel mult indiferenţa născută din ignoranţă, însă nu pot înţelege lehamitea şi sictirul unor tineri care par total aruncaţi într-o imensă fundătură socială şi culturală.

Sunt acei tineri care nu înţeleg şansa unei democraţii, oricât de fragilă şi imperfectă ar fi ea.
Sunt acei tineri care nu înţeleg miza unei democraţii liberale, a unei economii de piaţă, a unei integrări europene.
Sunt acei tineri neinformaţi care amestecă politicieni, partide sau programe politice.
Sunt acei tineri neinformaţi care emit judecăţi în totală necunoştinţă de cauză, de efect şi de context. Tineri care nu fac diferenţa dintre stânga şi dreapta, tineri care ajung accidental vadă un reportaj politic sau să citească o ştire cu subiect legislativ.
Sunt acei tineri inexistenţi cărora patru ani nu le auzi vocea, pentru ca apoi să le auzi grohăitul sictirului lor.

Sunt acei mucoşi care cred că toţi politicienii mint, că politica este o curvă, că nu contează cine este ales. Acei tineri care generalizează, care perpetuează aceleaşi mituri şi defecte româneşti.
Sunt acei tineri de la marginea istoriei care trăiesc în turnul de fildeş al propriei amărăciuni.

Au mai existat tineri în istoria noastră care credeau aceleaşi lucruri şi erau total scârbiţi de politicienii vremii şi de politica de atunci. Disperarea le-a crescut, au dorit să schimbe lucrurile în bine şi s-au băgat exasperaţi în politică. Nepregătiţi, prost informaţi, influenţabili şi cu instincte civice fragile, acei tineri bine intenţionaţi au creat fenomenul legionar.

V-aş dori să trăiţi într-o ţară în care să vă fie jenă nu de politicieni prea bâtrăni, ci de torţionari prea tineri!

Sunt acei tineri pentru care votul este un moft, este un banal artificiu pe care societatea actuală l-a inclus în meniul de pe masă. Pentru care votul nu este consecinţa unei evoluţii istorice, nu este visul înaintaşilor, nu este ceea ce poate oferi mai responsabil o democraţie reprezentativă.

Sunt acei tineri care nu văd cantitatea de bine care s-a întamplat societăţii româneşti în intervalul 1989-2008.
Sunt acei tineri care refuză să accepte că lucrurile se pot mişca într-o direcţie bună în pofida unei reale creşteri şi evoluţii în ultimii 20 de ani.
Sunt acei tineri orfani de responsabilitate care au asimilat mai repede luxul de a nu vota decât o simplă datorie de simplu cetăţean.

Sunt tineri care se lamentează când sunt puşi să aleagă dintre mai multe rele în timp ce părinţii lor au ales şi încă aleg pentru şansa lor lamentării lor inutile.

Nu ştim ce face guvernul, nu ştim ce se întâmplă în parlament, nu ştim ce legi se promulgă şi nu cunoaştem implicaţii jocului politic pentru viitorul nostru şi pentru viitorul copiilor noştri.
Sunt acei tineri înfundaţi în propria miopie, sunt acei tineri a căror copii vor trăi printre aceiaşi manelişti, vor munci pentru aceeaşi îmbogăţiţi şi se vor lamenta de aceeaşi politicieni.

Îţi pasă de ceea ce îţi pasă în jurul tău pe termen lung? Îţi pasă de mediul şi comunitatea în mijlocul căreia vei întemeia o familie? Îţi pasă de parcurile în care se vor juca nepoţii tăi?

Anul trecut, la o conferinţă în care participanţi erau câţiva politicieni şi câţiva bloggeri, un blogger cu muci la fel de mari ca traficul său a început să vocifereze că “toţi politicienii mint, dar toţi mint”. Această axiomă era crăcănată pe mintea unui tânăr care în cadrul aceluiaşi dialog (la care acceptase să participe) confundase coloratura politică a unuia dintre invitaţii politicieni.
Toţi mint, toţi fură, însă dacă nu cunoşti minimele coordonate despre oamenii care administrează resursele politice şi administrative a comunităţii în care trăieşti, când mai poţi spera să devii un partener de dialog, de consultare şi participare?

Mi-a rămas cel mai elocvent exemplu în care emiţi judecăţi aiurea despre o lume pe care nu o cunoşti pentru că nu te informezi, pentru că nu vrei să participi, pentru că nu-i urmăreşti pe cei care reuşesc să fie aleşi.

Unii şi-au sacrificat viaţa, alţii după ei au votat pentru ca tu să ai spaţiul în care să poţi face afaceri, să poţi călători în străinătate, să poţi scrie pe blog, să poţi gusta din scheletul a ceea ce înseamnă o viaţă decentă în această ţară.

Au fost alţii care au votat pentru tine, au fost alţii care au votat să trăieşti într-o lume în care să îţi poţi permite să mergi la snowboard. Au fost alţii care au ales pentru ca lumea în care vei trăi tu să-ţi permită dreptul la libertatea exprimării libere care pentru ei era un lux.

Toate lucrurile de care profităm şi ne bucurăm din plin (posibilitatea de a alege reprezentanţii la nivel politic, economia de piaţă, libertatea de exprimare, libertatea de circulaţie etc.) nu sunt lucruri venite la pachet şi nu sunt lucruri garantate să existe şi peste 10, 20, 30 de ani. Este sunt rodul unor oameni care s-au implicat şi au votat, iar perpetuarea lor este responsabilitatea şi provocarea fiecăruia dintre noi.

Suntem din păcate acei tineri care am pus bot, ne-am dus supăraţi în colţul nostru şi aşteptăm – ca în toate fantasmele din copilărie – să apară cineva să ne bage în seamă, să ne şteargă mucii şi să ne îmbuneze.

Aşasar, voi, aceia care umpleţi rândurile unei generaţii de mucoşi, vă rog să intraţi în carantină, să emigraţi şi să vă ridicaţi de la masa unde consumaţia este plătită de acei tineri care votează.

Am primit leapşa de la Gramo care m-a obligat în mod fericit să-mi reconsider mai multe opinii despre sistemul politic în general şi despre starea actuală a României.
Sunt de acord cu ceea ce a spus Gramo articolul cu pricina şi pornind de acolo m-am dus mai departe cu proiecţiile mele despre mi-am dori propria ţară guvernată.

În primul rând, nu sunt convins că o republică semiprezidenţială este cea mai bună soluţie pentru România. Experienţa coabitării a unui prim-ministru şi a unui preşedinte de la partide diferite (şi în conflict deschis) nu cred că este benefică pe termen lung.
Sunt convins ca multe proiecte nu s-a realizat din cauza acestui monstru cu două capete.
Republica semiprezidenţială reprezinţă un model francez destul de păgubos. Două centre de putere îşi împart atribuţii executive, decizii de politică externă (primul ministru şi preşedintele aveau poziţii distincte cu privire la prezenţa trupelor în Irak, de exemplu) sau pură gospodările (cine trebuie să viziteze zonele unde s-au produs inundaţii: primul ministru sau preşedintele?).

Aş prefera o republică parlamentară după model german sau italian în care preşedintele nu are nici un rol executiv.
Argumentul meu este că un şef al guvernului puternic (cum se întâmplă întotdeauna în cadrul unei republici parlamentare) are şanse mai mari în administrarea treburilor ţării pentru că are din start sprijinul majoritaţii parlamentarilor.
Un alt argument ar fi că un prim ministru cu echipa sa miniştri îmi par mai aproape de problemele reale de gestionare a resurselor unui stat.

O idee implicită a acestui deziderat ar trebui să fie în mod evident un parlament unicameral.

De asemenea, cu cât domeniul politic împrumută mai multe mecanisme din domeniul privat al afacerilor (eficienţă, dinamism, lipsă de populisme) cu atât administrarea unei ţări are de câştigat.
Acesta mi se pare a fi trendul în ţările dezvoltate. Politica devine din ce în ce mai mult ceea ce era la origini: o gospodărire a cetăţii, un simplu management.
Mai puţin joc de imagine, mai puţine hârtii colorate aruncate în aer, mai puţin show şi mai mult biz.

Am mai multă încredere în manageri şi în tinerii care-şi dezvoltă propriile afaceri decât în politicienii de carieră indiferent cât carismatici şi abili ar fi.

Mai sus am vorbim la un nivel general, însă libertăţile şi drepturile civile sunt cele asupra cărora mă gândesc cel mai des.
Mi-aş dori legalizarea prostituţiei, la fel de mult pe cât mi-aş dori o lipsă de discriminare a minorităţilor naţionale, religioase şi sexuale.

Mi-aş dori mai puţină birocraţie şi mi-aş dori o mai mare transparenţă a legăturii dintre Biserica Ortodoxă şi stat. Mi se pare că există aici o complicitate extrem de paguboasă. Nu mi-aş dori o Catedrală a Mântuirii Neamului făcută din bani publici, la fel cum nu mi-aş dori nicio biserică construită din bani publici.

O bubă a societăţii româneşti mi se pare situaţia suspendată în care societatea civilă se află. Nu participă la actul guvernării, însă nu participă nici la iniţiativele sociale sprijinite de ong-uri. Avem o societate civilă cu o slabă funcţie de verificare şi monitorizare a domeniului politic şi economic. Un ciob cu acelaşi rol semi-decorativ al criticii literare: nici nu e creatoare, nici nu e nici critică până la capăt.

Dincolo de toate, cred în posibilitatea unei legislaţii în spirit ecologic, înţelegând prin ecologie respectul faţă de mediu şi faţă de acea comunitate în care trăieşti tu şi în care vor trăi şi cei care vor veni după noi.

Cred în fragilitatea democraţiei româneşti şi nu exclud posibilitatea ca cândva lucrurile să o ia razna. Tocmai din acest motiv ar trebui să fie mai atenţi şi mai implicaţi pentru că nimic nu e bătut în cuie în ţara aceasta – nici măcar morţii.

Aş da leapşa departe fiind curios ce părere are Dragoş de toate acestea.

Un fragment de un minut dintr-o discuţie avută duminică seara alături de Dragoş şi Jolly.

Am ajuns târziu acasă şi nu mai am timp să continui seria de articole despre miza spirituală a internetului. Pe mâine însă, îmi fac un plan simplu, iar seara voi scrie ultimul articol din acest mic ciclu.
P.S: Despre titlu voi povesti în curând.

Încep o serie de înregistrări video cu oameni interesanti şi, sper, subiecte interesante. E un proiect în care cred şi pe care sper să-l continui în cât mai multe episoade, indiferent de numărul de vizitatori.

Ideea este simplă: 1-2 invitaţi pe canapea, câteva întrebări şi apoi discuţie liberă pe teme “culturale”(filozofie, istorie, politică, literatură etc.).
Voi invita bloggeri, prieteni, cunoscuţi, oameni inteligenţi cu idei interesante, iar multe din ediţii  vor fi total improvizate: voi convinge un om de pe stradă şi-l voi aduce să discutăm, va fi un alt moderator etc.

Prima ediţie a fost fertilă, am aflat câteva lucruri noi, am câştigat câteva teme de meditaţie şi, dincolo de toate, ne-am simţit bine. Invitaţii au fost Dragoş Butuzea şi Dan Gheorghiu (absolvent de filozofie), iar întrebarea de dinainte de a da play a fost “Păi, despre ce discutăm?”

Încă deliberez asupra unui format (ceea ce oricum e prea mult spus) şi asupra unui nume, însă sunt convins că inspiraţia nu se va lăsa mult aşteptată.
Am strâns destule promisiuni pentru apariţiile viitoare şi sper să formez o coadă de oameni care doresc să apară pe canapeaua lui Adrian Ciubotaru în cadrul unei lecţii de sinceritate şi inteligenţă.