Sunt mic, dar pot să strig şi eu: Hai România! AJUTAŢI-MĂ!

Am scos adresa de YM! din pagina de profil. Într-un final, am realizat că este un slab instrument de filtrare a accesibilităţii mele. În ultimele luni s-au aglomerat add-urile de la persoane care intră în casă, se aşează pe fotoliu şi tac. Sau vorbesc chestii irelevante.

M-am săturat de îmi place blogul tău, te urmăresc de multă vreme, ţine-o tot aşa.

Scrie în mail, voi răspunde doar dacă ai ştiut bine să-ţi vinzi povestea. Primesc săptămânal cereri, dorinţe de promovare, consolări şi lamentări.
Nu dau sfaturi şi nu sunt guru. Uneori prezenţa mea este mai concretă în textele mele decât în vorbele şi acţiunile mele.
Uneori scriu motivaţional, alteori nu.

Sunt puţin ofticat, căci am realizat – niciodată nu-i prea târziu, nu-i aşa? – ca am pierdut destul timp disipându-mă în micro-comunicări de duzină.

Ieri am trăit două lucruri care mi se întâmplă extrem de rar luate separat, însă experienţa a fost cu atât mai inedită cu cât s-au întâmplat în spaţiul aceluiaşi fragment de timp.

1. Am pierdut o hârtie de 100 RON.
Ultima oară când am pierdut bani a fost o experienţă traumatizantă. Aveam 6-7 ani, apăruse un set de cărţi de joc chinezeşti, doream mult să le cumpăr şi mama mi-a dat o hârtie de 100 de lei vechi.
Am alergat până la librărie, iar în faţa vânzătoarei am realizat că nu mai am banii în buzunar. M-am întors pe acelaşi traseu cu lacrimi în ochi, însă nu i-am mai găsit.

2. Am câştigat un concurs neştiind că particip la concurs.  Am propus o replică şi-am câştigat.
De fapt, am fost atât de bun încât nici nu ştiam că există un concurs ataşat chestiei la care am participat.
De fapt, am fost atât de smerit în geniul meu încâ nu mi-a venit să cred c-am câştigat.
De fapt, mă înşelasem, Tudor Chirilă m-a făcut să cred.
De fapt, chiar şi atunci când greşesc, am dreptate.
De fapt, diseară, concert Vama în BeckerBrau Live Music.

Din categoria Mucoşi, mucoşi, dar să ştim şi noi, nişte băieţi destepţi de la Cluj s-au gândit să ilustreze cum nu se poate mai bine lipsa de mobilizare a majorităţii dintre noi:

[via Dumitrescu]

Pregătesc o campanie total neconvenţională de promovare a tot ce înseamnă filozofie.ro (site şi forum).
Mai jos este un teaser care ar trebui să arunce o mică lumină asupra a ceea ce va urma.
Dacă îţi place ideea şi dacă doreşti să duci vorba, îl poţi prelua şi pe blogul tău, ducând povestea mai departe.

Este recomandat să fie urmărit în modul high quality.

În Poezie şi adevăr, memoriile “poetice” scrise de Goethe (îşi povesteşte viaţa până la 27-28 de ani), într-una din pagini, vorbeşte despre un proverb care mi s-a părut fantastic în măsura în care ilustrează o anumită mentalitate:

“Dorinţele tinereţii se împlinesc la bătrâneţe”.

Esenţial în această propoziţie nu mi s-a părut faptul că se împlinesc la bătrâneţe, ci simplul şi ciudatul fapt că se împlinesc. Propoziţia pare şi mai frumoasă cu atât mai mult cu cât este scrisă în floarea vârstei, Goethe având pe atunc în jur de 50 de ani.
Încă nu scrisese ciclurile despre Wilhelm Meister, încă nu terminase Faust.
Trăia într-o stare de intermediere între dorinţe şi împlinirea acestora, iar acest lucru nu-i ştirbea deloc credinţa că acestea nu doar că se pot împlini, ci în mod actual şi real chiar se împlinesc.

Undeva pe o străduţă lângă Cişmigiu. Este 18:46. Am ajuns cu patru minute mai devreme. În faţa blocului mai este un tip care fumează, însă nu îndrăznesc să-l întreb dacă se află acolo din acelaşi motiv.
Mai apare un cuplu, iar în câteva minute din bloc iese o tipă cu un mănunchi de bilete în mână.
“Aveţi obiectele la voi?”
“Ce obiecte?” întreabă primul tip.
“Un obiect despre singurătate”.
Îşi dă bricheta, iar noi ceilalţi ne scoatem obiectul singurătăţii. Eu adusesem un capsator, iar dacă cineva m-ar fi întrebat, aveam o întreagă poveste în spatele acestui obiect care pentru mine la un moment dat simboliza singurătatea.
Luăm biletele, ascultăm intrucţiunile şi intrăm.

În apartament, am observat că se mai strânseseră câţiva înainte. E o cameră semi-întunecată cu bibliotecă, iar pe jos sunt aşezate nişte perne. Pentru spectatori.
Dintr-o boxă se aude Suicide is painless, iar în camera cealaltă, dincolo de uşa-fereastră, se vede conturul lui Lorin. Deasupra uşii este o reclamă luminoasă pe care scrie Lorgean Theatre.

Mă aşez pe o pernă lângă un tip care se joacă cu un Iphone, mai apare o tipă, încă o tipă, camera se umple, iar în câteva minute se face linişte. Uşa-fereastră se deschide, se face întuneric (doar reclama luminoasă e activă), Lorin îşi trage un scaun şi ne spune regulile.
“În timpul derulării acestui spectacol sunt interzise băuturile alcoolice şi ţigările, telefoanele mobile trebuie închise etc.”

Prima reprezentaţie o ţine un tip, Andrei, care stă pe scaun şi bea dintr-o cană, apoi urmează numărul ţinut de tipa tunsă scurt de la Miercurea lejeră. Citeşte un text scurt despre memorie, memoria corpului şi prezentul colectiv, iar apoi ne roagă să stăm 10 minute, fără să ne mişcăm, fără să ne gândim la nimic.
Ne-am ridicat, s-au închis luminile şi-am stat. Imaginea your paine as a white ball of healing light.

Între timp ni se dăduseră nişte foi pe care puteam nota tot felul de impresii. Printre aceste impresii, am jucat puţin X-0 cu vecina din dreapta.

Ultimul număr l-a ţinut o tipă şi a fost foarte comic.

La final, Lorin ne-a prezentat obiectele aduse data trecută (tema fusese aceeasi), iar apoi obiectele aduse în astă seară. Două bibelouri, o periuţă de dinţi, un covoraş de la uşă, un borcan gol de dulceaţă etc.

Am mai ascultat o melodie, privind obiectele înşirate pe jos şi astfel s-a terminat prima mea ediţie din Lorgean Theatre.
Mi-a plăcut mult ideea, teatru de apartament, un experiment artistic inedit care îţi creează o senzaţie aparte.
La discuţiile de după, o tipă spusese că există trupe care ţin reprezentaţii în case la oameni. Bat la uşă, intră cu tot cu decor şi încep să joace.

M-am bucurat c-am participat şi abia aştept ediţia urmatoare din ianuarie.