Monthly Archives: April 2008

E uşor să-ţi fii, e greu să te continui

de_pe_tren.jpg

Din ciclul “Tu dormi frumos şi civilizat pe tren, iar o mână criminală îţi face poze”. Asemenea oameni ar trebui tunşi zero.

1. Pentru că am primit mai multe semne că unii chiar nu ştiu cine a fost şi este încă Mihail Sebastian, am să dau trei trimiteri pentru un început de bun simţ:
Mihai Sebastian on wikipedia
link bookblog – recenzii la toate cărţile
O carte pe zi – prezentarea video a Jurnalului pe France3

2. Gim trebuie să-şi facă blog. Fazele cu nu am timp, mai bine citesc o carte etc., nu ţin. La început ţi se va părea ciudat, apoi îţi va plăcea şi te vei obişnui, însă niciodată nu-ţi va răpi mult timp.

3. E frumos să vezi idioţi (nu este o metaforă) făcând aprecieri estetice de toată jena.

4. Încă o recomandare muzicală de la Alex Mihăileanu.

5. Un articol despre casa şi arhiva Ioan Petru Culianu care, din păcate, a ramas la fel de actual.

6. Campania “Captivi in trafic”: dincolo de coloratura politică, mi-au plăcut acele printuri de pe site.

7. Via nihasa, am descoperit Mic jurnal de fapte bune. Dacă ţara e de rahat, atunci trăieşti într-o imensă budă şi e frumos când unii nu se ghidează după o stare de spirit dăunătoare. Astfel, te bucuri când vezi o iniţiativă inspirată de păstrarea în memorie a unor gesturi frumoase care se întămplă zilnic, cărora le suntem martori în fiecare zi, însă le uităm al naibii de repede.

Iaşi – oraşul studenţiei mele

Parcul Copou

Trezit la amiază după ce am stat cu Gim până la trei dimineaţa la discuţii filozofice, amintiri şi planuri.

Mâncat la CUI.

Căutand casa lui Culianu, m-am întâlnit din întâmplare cu Trofimov, o fostă colegă de facultate.

Am găsit casa lui Culianu: aici, aici şi aici. În această casă a trăit Ioan Petru Culianu până la vârsta de 17 ani când a venit să studieze în Bucureşti. Casa nu mai aparţine acum familiei Culianu (din păcate), iar o poză din faţă (ca pe coperta cărţii lui Ted Anton din prima ediţie de la Nemira) nu am putut să-i fac deoarece o altă construcţie a apărut între timp.
Ştiu că există demersuri (Dan Petrescu, Tereza Culianu etc.) pentru o casă I. P. Culianu în Iaşi şi ar fi frumos dacă această idee s-ar materializa.

Am stat pe fugă la conferinţele IMTO, am prins ceva din Dorin Boerescu, Dragoş Mănac şi Andrei Roşca.

Ieşit în Corso. Apoi ieşit cu Gim şi Stefan (vezi foto) – foşti colegi de facultate, si apoi Tony, la o terasă de lângă Grădina Botanică. Băi, oameni buni, mi-a plăcut să vă revăd!
Lăsat o carte de vizită unei puştoaice de lângă masa noastră. Să mă cauţi, uei!:)

Mâncat cu Bobby şi un amic de-al lui de restaurantul de sus de la Hotelul Unirea.

Când am ieşit din hotel au început să zboare artificiile la Palatul Culturii. Eu, importantul…

Am postat un al doilea set de poze cu Iaşi.

0-004 0-044 Parcul Copou Râpa Galbenă

Super Copou Piaţa Unirii Piaţa Unirii 0-006

Dimineaţă, tren la 5:30.

Brusc Iaşi

0-110

Pe tren cu Andrei Roşca şi Bobby Voicu. O experienţă unică în viaţa oricărui blogger. Mă simt onorat şi profund emoţionat de prezenţa celor doi titani.
În drum către Iaşi. Mă voi vedea cu câţiva foşti colegi de facultate şi cu câţiva prieteni. Nu aveam plănuită ieşirea asta până-n Iaşi, însă Bobby a reuşit să mă convingă să vin şi eu.
Acum Bobby mănâncă ca un – să folosesc expresia mamei – spart.
Andrei şi-a scos şi el scula de scris şi încearcă din greu (venele umflate de pe tâmplă sunt un indiciu cert) să simuleze inspiraţia. Noi – bloggeri cu state vechi – nu ne lăsăm păcăliţi de penajul lui Andrei.

Aseară eram la metrou la Unirii şi, mergând prin pasaj, mi-am propus să fiu atent la cei din jur. De regulă, merg cu gândurile mele uitându-mă drept înainte. De câteva ori la metrou m-am văzut cu Mihai după ce el m-a tras de mânecă. Neatenţia mea i se părea strigătoare la cer.
Aseară am încercat să fiu atent şi după câtiva metri de mers, eforturile au dat roade. L-am văzut pe Dragoş venind din sens opus și, neobsevându-mă, l-am tras de mânecă.

Andrei scrie cu căştile pe urechi, Bobby citeşte cu căştile pe cap.

Am schimbat câteva vorbe cu Dragoş şi, printre altele i-am spus că am apucat să citesc câteva zeci de pagini din Lorgean, cartea împrumutată de la el.
– Tipul e tot supărat pe viaţă şi încă e în Bucureşti.
Apoi ne-am salutat şi fiecare a plecat în treaba lui. Eu eram în drum spre… ştie Andrei Crivăţ mai bine.

Andrei a ameninţat că are chef de scris. Bobby citeste o revistă.
Am ajuns în Bârlad.

La 20 minute după ce mă văzusem cu el, mă sună Dragoş.
– Care era faza cu tipul ăla supărat pe viaţă din Bucureşti?

Prin tren se tot plimbă un tip la costum vechi albastru (ai impresia că a dormit în fân cu el). Ochelari de soare, agendă copertă la subraţ, căşti roşii la urechi. Agent SRI ar fi o ipoteză hazardată, sare peste tot din peisaj. Ce vă sugerează cuvântul agarici?

Andrei PDA, Bobby laptop, eu laptop. O privelişte curioasă pentru naşul care a trecut pe lângă noi oprindu-se câteva secunde.

Ieri, la conferinţă. Un student din Iași:
– Adrian Ciubotaru?
– Da
– Poţi să-mi dai un autograf?
– De unde te ştie Ciutacu?
Pe Bobby l-a bufnit râsul. N-a durat câteva minute şi câteva fete drăguţe de la Olimpiadele Comunicării au vrut să facă poze cu noi.
Ciudat, nu-i aşa?

Vreme frumoasă. Peisaj moldav. Intrăm în Vaslui.
Mituri despre bloggeri, discuţie.

Iaşi.

Blogurile – manual de utilizare pentru comunicatori

Am pus acest titlul pentru că astfel s-a numit conferinţa la care am participat azi şi, evident, pentru a-mi mări relevanţa pentru motoarele de căutare.

A fost prima dată când am fost la o dezbatere despre bloguri cu oameni din comunicare, publicitate, marketing şi consultanţă şi mi s-a părut interesant. Genul acesta de dezbateri sunt un bun prilej pentru a cunoaşte oameni noi, pentru a schimba idei cu cei vechi si, în genere, dincolo de câteva informatii, pentru a te îmbiba de o stare de spirit optimistă. Nu prea există conferinţe pesimiste.

Manafu a vorbit despre campanii sociale prin intermediul blogurilor ilustrând, printre alte exemple, cazul lui Dan Sântimbreanu, şi punctat câteva chestii de bun simt
(vezi aici).

Sorin Tudor a vorbit despre politica prin web 2.0 în mod succint, cu cifre, cu umor, fără talent oratoric:
(vezi aici, aici şi aici)

Idee reţinută: Tindem să devenim fideli surselor de informare care ne întăresc convingerile.
Procesul de selecţie este fundamental subiectiv, uneori solipsist, alteori ciclic. Avem nevoie de toate motivele de a ne legitima identitatea (permanenţa eului într-un timp dat) în mod continuu etc.

Mi-a plăcut stilul lui Mădălin Matica, are ceva din pragmatismul şi naturaleţea managerilor americani. A vorbit despre virale şi despre campania Audi pe bloguri.
(vezi aici)

La final a vorbit şi Florin Grozea punctând chestiuni basic (citeşte, scrie succint, focus, fii rapid, disponibil şi urmăreşte-ţi povestea cu entuziasm etc.) şi o chestiune ciudată. Nu ştiai daca vorbeşte în calitate de artist, antreprenor on line, project manager sau specialist în comunicare. Diluare de brand sau extensie de linie?

Per total, mi-a placut, n-am pierdut timpul.
Mâine mă duc la conferinţa Ştampila de pe frunte – primul pas spre nemurirea politică (despre crizele de imagine). Pentru că mă interesează crizele de imagine şi pentru că-mi place moderatorul.

0-718 Bogdan Epure 0-750 Marius Balaci şi Bobby Voicu

Casa Memorială "Mihail Sebastian" din Brăila

Nu mi-am dorit să iasă o asemenea parodie, însă prin natura împrejurărilor şi spre ruşinea mea (citate din film) mi-a ieşit o anchetă demnă de Kafka. Ce a iesit şi ce nu a ieşit puteţi vedea în materialul de mai jos (durează doar trei minute, însă finalul este emotionant).
Căutând Casa Memorială “Mihail Sebastian”, am întrebat în librărie, am întrebat două persoane pe stradă care m-au trimis pe strada Mihail Sebastian de unde, total pierdut, am început să filmez, exclusivitate evident www.adrianciubotaru.ro:)
Concluziile, spre ruşinea lor şi a mea, le tragem fiecare:

Cultura de-a te purta neras

Sunt unul dintre acei bărbaţi care adoră să fie neraşi. Mă simt mai bine în pielea mea, am impresia că sunt mai aproape sursele naturaleţii mele şi-mi place zgomotul ţepilor când trec mâna prin ei.

Când lucram, mă bărbieream duminică seara pentru a fi proaspat la birou luni dimineaţa şi trebuie sa astept miercuri sau joi ca să mă simt nebărbierit din nou. Vineri era vârful carierei ţepilor mei.

În genere, mă simt gol şi stângaci când sunt proaspăt ras. Ca şi cum aş purta un costum (a cărui culoare deja nu-mi place) având un număr mai mic. Îmi pare uneori castrant, alteori efeminat, însă aproape întotdeauna ca un compromis social.

În majoritatea mediilor sociale dă bine să fii un bărbat prezentabil şi proaspăt ras, iar aspectul nebărbierit este asociat cu şi denotă neglijenţă, ritualuri suspecte de igienă, lipsă a stimei de sine şi a respectului pentru ceilalţi (de vreme ce le oferi o privelişte necivilizată şi nu respecţi uzuanţele sociale).

Sunt sigur ca studenţii care se prezintă bărbieriţi la examene iau în medie note mai mari decât colegii lor nebărbieriţi. Sunt convins că un agent de vânzări proaspăt ras încheie mai multe contracte, însă nu pot accepta prejudecăţile pe care un model cultural european încurajează asupra obiceiului de fi şi a sta neras.

Petrul cel Mare a impus boierilor săi să-şi taie barba dupa moda europeană, asociem bărbaţii care poartă mustaţă cu un stil revolut, chiar retrograd şi majoritatea personajelor negative din filme nu par a se bărbieri zilnic.
[În paranteză fie spus, eroii negativi tind să fumeze mult – un alt obicei social pe care mainstream-ul cultural tinde să-l marginalizeze.]

Oficial, oamenii politici sunt proaspăt raşi în toate apariţiile lor. Prezentatorii de ştiri trebuie să apară proaspăt bărbieriţi, la fel cum acest cod implicit se aplică şi profesorilor.
În general, figuri ale autorităţii. Oameni a căror carieră depinde de credibilitatea lor publică, oameni care arată că respectă şi perpetuează o anumită ordine socială deja instaurată.

La celălalt capăt, ar fi anumite categorii sociale mai fluide şi asupra cărora faptul de a fi nebărbierit nu este atât de hotărâtor în a stabili gradul de legitimitatea publică a unei persoane. Artiştii (rock, rap – nu vom vedea niciodată un cântareţ de muzică populară neras), unele staruri, preoţii ortodocşi ş.a.

Dincolo de aceste excepţii, rămane ideea că a fi proaspăt ras este asociat conformismului, pe când a te purta neras este un semn de nonconformism. Dincolo de acest binom, nebărbieritul este asociat paturilor sociale inferioare (în mediul rural există mai mulţi bărbaţi care nu se rad zilnic decât în mediul urban, există mai mulţi zidari nebărbieriti decât ingineri etc.) acolo unde anumite mecanisme de prohibitive n-au pătruns atât de bine.

Ce se întâmplă de fapt? A te bărbieri, la origine, este un act de civilizaţie. E nevoie să faci parte dintr-o cultură care a descoperit metalele, care poate să le prelucreze, să facă aliaje, să le ascută etc. pentru a-ţi permite să te bărbiereşti zilnic. Abia în jurul anilor 3.000 î.e.n sunt datate primele lame din cupru.
O dată rezolvată această problemă, intră în scenă modele culturale, prejudecăţile, tabuurile religioase şi sociale. Dacă în islam bărbieritul este descurajat, iar în cazul iudaismului Tora interzice ca barbaţii să-şi taie părul facial cu lama, creştinismul (cel occidental) a preluat o practică elitistă (doar preotii/calugării se radeau) si-a legitimat-o la nivel instituţional şi popular de-a lungul unui proces ce s-a întins pe mai multe secole.

Ca un mic istoric, egiptenii şi mesopotamienii puneau mare preţ pe barbă, le prindeau în panglici, le ungeau cu uleiuri parfumate etc. Grecii şi macedonenii purtau de asemenea barbă. Abia prin secoul IV î.e.n. este cunoscută ideea lui Alexandru Macedon de-a impune soldaţilor săi să se radă pentru a evita ca într-o încleştare să fie apucaţi de barbă.
Elisabeta I nu suporta bărbile şi a pus taxă pe ele, prin secolul XVIII, obiceiul rasului este constatat a fi generalizat în rândul păturilor superioare europene, iar dupa războaiele napoleoniene barba revine la modă.
Între 1920-1960, în SUA bărbaţii neraşi nu au existat în mainstream. Abia după flower-power şi războiul din Vietnam nerasul a revenit popular. Practic, nici un membru al Congresului sau nici un guvernator nu are barbă sau mustaţă
[sursa: aici]

În mod evident, dincolo de aceste coordinate istorice şi generaliste, a te purta neras depinde de fiecare persoană în parte. Unii se simt bine neraşi, altii proaspăt barbieriţi. Unora le stă bine neraşi, altora nu. Unii sunt stingheri neraşi, alţii par naturali. Lui Băsescu, Nastase nu le-ar sta bine neraşi, lui Gheorghe, Andronic le stă bine.
Printre bloggeri, dacă pe Bobby îl prinde bine aspectul neras, pe Andrei Roşca e greu să ţi-l imaginezi altfel decât proaspăt bărbierit. Este o opţiune culturală, profesională, iar nu una igienică.

Bineînteles, există şi o mulţime de variabile. E posibil ca partenerei tale să nu-i placă să te vadă neras, ţepii tăi îi irită tenul. E posibil ca barba să se suprapună peste nişte considerente estetice (în cazul meu, când sunt ras, pomeţii îmi ies în evidenţă şi par supt la faţă, unii poartă cioc în functie de forma feţei ş.a..)

Un bărbat nebărbierit nu este cu necesitate mai în contact cu sursele masculinităţii sale, depinde de asumarea fiecăruia, însă mie (şi multora) mi-e bine să mă port neras. I rest my case.

O dimineaţă de zile mari

M-am trezit cu noaptea în cap pentru a mă ocupa personal de scrierea acestui articol.
– Ai făcut tu asta pentru noi?
– Da, am facut eu asta pentru voi.

Pentru cei care mă citiţi dimineaţa la cafea. Acasă. La birou. Pe banii firmei. Pe timpul dumneavoastră. Ridicaţi mâinile în aer şi ţipaţi!
Contribui cu seninătate la pagubele de miliarde de dolari pe care companiile din toată lumea le suportă din cauza angajaţilor ce îşi folosesc timpul şi internetul la birou în interes personal. Citind bloguri, comentând pe forumuri, rasfoind articole scandal.

M-am trezit cu noaptea în cap pentru a medita asupra unor informatii care, domnelor si domnilor m-au bulversat:
– deşi aproape toate băncile sunt dotate cu camere de supraveghere, 76% din jefuitorii de bănci nu se deghizează
– 86% dintre aceştia nu studiază în avans banca pe care urmează s-o jefuiască
– iar 95% intră într-o bancă cu gândul s-o jefuiască fără să aibă asupra lor saci, sacoşe, orice fel de recipiente pentru eventualele pachete cu bani.

Astfel, e nevoie de câteva minime informaţii şi coordonate pentru a putea jefui o bancă. Liceul terminat, bacalaureat cu note de trecere.

Undeva în State un tip care cultiva marijuana în grădină primeşte un telefon de la poliţie în care i se spune că cineva l-a dat de gol, însă dacă se prezintă la secţie cu toată marfa, nu i se va aduce nici o acuzaţie. Tipul ezită, se gândeşte, rade toată gradina, iar a doua zi se prezintă la secţie regulamentar cu sacii îndesaţi cu marijuana. Mare a fost mirarea poliţistilor când s-au trezit cu el, însă şi mai mare a fost mirarea tipului când s-a trezit săltat fără menajamente. Mai târziu… s-a aflat că telefonul respectiv a fost doar o glumă.

Pare de necrezut, dar asemenea oameni sunt printre noi. Ne servesc la restaurante, ne acordă prioritate, ne plătesc salariile. Ne sunt şefi, colegi de muncă, rude.

Într-o discuţie studentească (cu băieţi si fete) despre sexul oral care s-a prelungit adolescentin de mult, unul din tipi dorind să pună punct vorbăriei, o întreabă pe tipa cu gura cea mai mare (adică cea mai implicată retoric în discuţie):
– Dar tu măcar ştii să o sugi, de tot te agiţi atâta?
– Eu ştiu, dar TU ŞTII?
– Au trecut mulţi ani de atunci, ne povesteşte tipul implicat, însă nici acum n-am găsit o replică la acel răspuns.

Cum e posibil ceva după?

torture_bed.jpgO prietenă din facultate îmi povestise cea mai sigură metodă de-a scapa unui viol.
“Te întinzi cu cracii în sus şi-i spui direct: Fute-mă, dar fute-mă bine!”

Nu ştiu cât de eficientă este această metodă şi n-am auzit pe nimeni încercând-o, însă există un viol care mi-a ramas în minte şi despre care aş dori să povestesc aici. Mi-a ramas în minte nu neapărat prin victimă, soţia, ci prin specificul situaţiei în care soţul a fost martorul neputincios la siluirea nevestei sale.

“I-a spus că vrea să facă sex cu ea, iar femeia a început să plângă şi să-l roage s-o lase în pace. Soţul a încercat s-o ajute, dar a fost bruscat de tâlhar, care i-a cerut să stea în pat, cu faţa în jos, ca să nu vadă nimic. Terorizat de cuţitul din mâna lui, barbatul s-a conformat.”
Citat din ştirea completă care poate fi accesată aici.

Există zeci de studii socio-psihologice bine documentare despre viol (care pare a fi mai degrabă o dorinţă agresivă de-a domina victima decât o solutie către împlinirea unor pulsiuni sexuale) şi despre efectele asupra victimei (care este o femeie în 91% din cazuri, în timp ce 99% dintre violatorii sunt bărbaţi), însă în acest exemplu toate nedumeririle mele s-au îndreptat catre participarea soţului.

Ce-a putut să simtă auzindu-şi soţia gemând şi plângând sub presiunea agresiva a unui alt barbat? Cum poţi să-ţi justifici faţă de tine însuţi acel sentiment de neputinţă în a-ţi ajuta fiinţa iubită care suferă lângă tine?

Cei doi soţi au mai rămas împreună dupa viol? Există un reproş al soţiei în acest caz – dincolo de reproşurile pe care inevitabil şi le va face soţul? S-au despărtit, el s-a sinucis într-un final?

Există în acest caz consolarea că a facut tot posibilul?

M-am întrebat mereu cum poţi continua dupa o situaţie de putere în care tu ai fost pe baricada extremă a neputinţei şi a umilinţei. Prizonieri care sunt torturaţi, umiliţi si batjocoriţi, acei deţinuţi politici care erau forţaţi să-şi mănânce propriile fecale, care erau înfometaţi, batuţi şi terorizaţi până erau redusi la o condiţie vegetală, sub-umană.

În acest caz e diferit. Asişti neputincios la condiţia de neputinţă a fiinţe iubite. O situaţie dublă pe care social si psihologic încercăm să o evităm zilnic. Nu vrem să ne simţim impotenti, nu vrem să simţim contrângeri neasumate, forţate, nejustificate. De asemenea, evităm să-i vedem pe cei dragi neputincioşi. Nu dorim să-i stim căzuţi. Nu suportăm să-i vedem plângând, cu atât mai mult nu dorim să-i vedem violaţi, siluiţi, agresaţi şi umiliţi.

Cum poţi trăi cu tine şi cu persoana iubită după un asemenea eveniment? În asemenea cazuri, până unde se duce auto-învinovăţirea victimelor, până unde îi macină ideea că vina a fost a lor, că au meritat o asemenea agresiune, că dacă ar fi fost mai prudente etc.?

Într-o situatie limită de acest gen în care probabil trebui să-ţi distrugi (după ce a fost distrus iniţial de către agresor) eul pentru a pune temeliil unuia nou, a unei noi identităţi, astfel în aceste situaţii există tipare iniţiatice şi simboluri religioase care te-ar ajuta mai mult decât simpla consiliere psihanalitică?
Cât trebuie să uiţi dintr-un eveniment traumatizant pentru a-ţi putea continua viaţa şi a-ţi păstra totuşi convingerea că trauma te-a învăţat ceva?