Monthly Archives: April 2008

Contrapunct

Sâmbătă am ieşit la o plimbare în parcul Herăstrău. Ca un pensionar, ca un leneş, ca un fin observator al obiceiurilor de recreere ale populaţiei locale.

0-208 0-124 0-159 0-169

0-163 0-179 0-186 0-224

0-238 0-182 0-185 0-216
Fără nici o legătură cu pozele de mai sus – ştiu ca mintea umană are nevoie de legături şi sensuri, însă nu există nici o legatură -, puteţi arunca un ochi la următoarea trimitere. Doar un ochi. Preferabil ochiul care are probleme, care vede în ceaţă, care oferă o panoramă blurată, care nu tulbură stomacul. Pare uimitor, însă unele chestii nu se rezolvă în Photoshop.
În fine, aruncaţi ochiul aici şi nu împuscaţi mesagerul.

Un punct pe o hartă afectivă

0-195

Acum câteva luni, întru-un restaurant la masa noastră a venit o fată:
– Scuzaţi-mă că vă deranjez…
– Nu, chiar deranjaţi! i-am tăiat-o scurt înainte de a-şi incepe discursul.

Aseară, într-un mic bar a venit o tiganuşă. Ea cerea de mâncare, însă i-am dat un leu doar ca să scap de deranjul priveliştii ei.
Mici detalii, conjuncturi, dispoziţii care mă fac azi să ajut pe cineva, iar mâine să întorc spatele altcuiva.
Aproape toate contactele umane pe termen scurt sunt la fel de superficiale. Nu-şi spune nimeni nici o poveste, nu întinde nimeni nici o mână. E mişcare browniană. Sunt mascote umplute cu pene.

A interacţiona pe termen scurt cu invidizi necunoscuţi nu crează sentimentul unei comuniuni. Cerşetori, agenti de vânzări, indivizi din spatele ghişeelor, colegii de pe ringul de dans nu sunt oameni, nu sunt Ceilalţi. Nu aveti bătăile inimii la unison, sunteţi o statistică într-o statistică. Nu e decât o solidaritate întâmplătoare, nu e decât o comuniune în jurul unui aer respirabil, nu e decât o empatie de doi ochi, două mâini si două picioare.

Te simţi singur printre aceste contacte impersonale, scurte şi vag repetabile. Totul (ceea ce uneori înseamnă o mare parte din viaţă) se petrece în contextul contactelor tale personale şi de lungă durată. Un străin îţi este străin si neimputabil tocmai pentru ca există oameni cunoscuţi, prieteni, fraţi etc. care reglează limita universului tău uman. Dincolo de ei, de cei cunoscuţi şi apropiaţi nu există oameni. Există indivizi, există populaţie, există potenţiali criminali, trădători, există interese. Există muzica neinteresantă a inimilor care nu bat la unison, sunt destinele care nu mă interesează, sunt poveştile altora care nu-şi au locul în scenariul meu.

Nu-mi dau seama daca e ceva general uman sau trăiesc în umbra inerţială unei educaţii prost înţelese, însă simt ca undeva greşesc. Am crescut într-o cultură în care asemănarea mea cu ceilalti este graba către sicriu (chestie cu care nimeni nu-şi bate capul în mod serios), iar cea mai promovat tip de contact cu un străin este întrajutorarea lui. Străinul e cel care îţi cere ajutorul, e cel căzut în prăpastie, e cel care distruge un confort pentru a-ţi măguli stima ajutându-l.

La nivelul rasei umane nu există sentimentul unei familii, intuiţia unui destin comun si nici impresia unei unităţi spirituale pe care unii gânditori s-au străduit s-o găsească. Iar lipsa acestui sentiment spune multe despre spaţiile închise în care ne jucăm povestea.

E normal să existe un cerc afectiv al încrederii în care se situează cei apropiaţi, către care se duce cea mai mare parte a mobilizării noastre ca oameni, însă nu cred că-i firească lipsa de realitate pe care oamenii tind s-o capete (cel puţin în ochii mei, de multe ori).

Unde e poarta prin care un necunoscut intră cu adevărat în povestea ta? Care e mecanismul prin care un străin începe să poarte un chip şi sa devină un punct pe harta ta afectivă? De când începem să ne revedem între noi?

Capuchin monkey

Experimentul cu jetonul de valoare inegală. Cercetătorul pune un jeton jos în faţa lui. Maimuţa A se apropie, ridică jetonul şi-l pune în mână cercetătorului. Acesta scoate o alună şi i-o dă maimuţei. Maimuta B se apropie, înmânează jetonul si primeşte o boabă mare de strugure.
Maimuţa A dă primele semne de nedumerire.

Experimentul se repetă. Maimuţa A primeşte din nou o alună, iar Maimuţa B o boabă mare de strugure.
A treia oară, Maimuţa A oferă jetonul si, văzând că primeşte acelaşi lucru, refuză aluna. Ia jetonul din mâna cercetătorului, îl înmâneză şi din nou refuză aluna primită. Este din ce în ce mai nemulţumită. Maimuţa B se apropie de cercetător. Maimuţa A ştie că cealaltă va primi boaba de strugure şi se agită. Sare în braţele cercetătorului şi încearcă să-i desfacă palma cu forţa. Într-un final, reuşeşte să obţină boaba de strugure dorită (ceea ce târgul inegal cu jetonul nu i-a oferit).

Întrebare: prima maimuţă era invidioasă sau era mânată de o idee de dreptate socială observând că jetonului i se atribuie două valori diferite, deci inegale?

Link: capuchin monkey

Quotes from Rant

23_palahniuk_lg.jpg

This is how fast your life can turn around.
How the future you have tomorrow won’t be the same future you had yesterday.

Some people are just born human. The rest of us, we take a lifetime to get there.

It’s been my experience that plenty of young people look at their newborns as a practical joke.

We all have this moment, when your folks first see you as someone not growning up to be them.

My take is you’re no born loving anybody. Love is a skill you learn. Like house-training a dog. Maybe a talent you do or do not build up. Like a muscle.

Any good salesman will tell you: Before a customer care how much you know, that customer wants to know how much you care.
And your truly effective salesman, he knows how to fake that he really, truly does give a shit.

Getting bit by a rattlesnake, that’s pretty low-tech.

Buster Casey was the kind of mistake a girl needs to make while she’s still young enough to recover.

Every lick is an investment in getting licked back.

Every family is a regular little cult.

Legal counsel advised no direct condemnation of erecions on school propriety.

Beginning with Santa Claus as a cognitive exercise, a child is encouraged to share the same idea of reality as his peers.

I came to Party Crashing because accidents happen. People you love will die. Nothing you treasure will last forever. And I need to accept and embrace that fact.

Any idea of Progress depends on not looking at the past too closely.

What if reality is nothing but some disease?

Small towns have a tragic way of trapping young people and them answer for small mistakes with the rest of their lives.

P.S.: “În timpul summitului NATO de la Bucureşti citeam Palahniuk.” Ieri am început Monştri invizibili.

Două optici diferite

Bruce Jackson: Rusia va considera ca e de dorit ceea ce a devenit inevitabil. Odata ce o vom face, va accepta. […] Cred ca Putin va veni astazi la Bucuresti ca sa faca un exerciu de sarm si va fi cel mai sarmant lider rus pe care l-ati vazut. Nu va veni aici sa se enerveze. Vreti sa pariem pe 5 dolari?

Un inalt diplomat rus a declarat ca Moscova a elaborat planuri in cazul in care Georgia si Ucraina vor primi invitatia sa adere la Planul de actiuni al NATO (MAP), dar a refuzat sa dezvaluie continutul acestor planuri.

„Ce rost are sa dezvalui dinainte cartile, mai ales ca nimeni nu cere de la partenerii nostri sa-si dezvaluie pasii ulteriori. Dar consecinte vor exista, este inevitabil”

De aici şi aici.

Cum va fi până la urmă?

Ce îmi place în România

La fel cum mama mea găteşte mai bine decât mama ta, nu pot fi obiectiv în legătură cu propria ţară.

Acum câţiva ani, la coadă pe aeroportul din Viena căzusem pe gânduri în timp ce priveam în faţa mea un tânăr călugăr budist însoţit de o femeie foarte frumoasă. Momentul de visare a fost spulberat de apropierea fermecatoare unui grup de femei gălăgioase. Erau agitate, impacientate şi simpatice, iar când au început să ceară informaţii la persoanele de la coadă într-o engleză mioritică, am izbucnit in râs.

Îmi plac oamenii pitoreşti şi cum cei mai mulţi i-am întâlnit în România, îmi place aici.

Îmi plac culturile care se supralicitează şi cum cea română îmi este cea mai familiară, îmi place aici.
Orice cultură se instituie ca fiind un centru, ca fiind un pol de interes pentru o comunitate anume. Astfel, orice manifestare mai răsărită este umflată la dimensiuni glorioase şi obiectiv nejustificată. Avem un film bun, îl stoarcem la maxim şi a avut succes peste tot şi există o reînviere a cinematografiei românesti şi etc. Când proiectăm asupra exceptiilor dorinţa ca acestea să devină regulă, atunci recunoşti o cultură care se supralicitează. E doar o etapă (uneori blamabilă), însă împinge lucrurile înainte.

Îmi plac femeile afurisite, sigure pe ele şi frumoase şi cum majoritatea sunt românce, îmi place aici.

Îmi place gălăgia, agitaţia, zarva şi cum toate le întâlneşti aici, îmi place în România.

Îmi place Eliade şi Culianu şi cum aceştia erau români, prin translaţie îmi place România.

Îmi place naţionala de fotbal şi naţionala feminină de handbal.

Îmi place tinereţea noastră.

Îmi place că suntem o naţiune arţăgoasă, că ne mişcăm (bine, prost) şi existăm.

Îmi place că între noi ne bălăcarim în toate felurile, însă să nu care cumva să se trezească unul străin să ne critice.

Îmi place că-i uşor să intri in vorbă cu un român. E atât simplu să găseşti un subiect comun: fotbal (Steaua, Dinamo, Rapid, echipele locale şi echipa naţională), politică (politicieni, corupţie, scandaluri recente), sex (femeile în genere, particularităţile locale – moldovence, ardelence, bucureştence etc.), faptul de-a fi român (e greu, e uşor, să vezi în străinătate cum e, am o fiică în Canada, noi mereu am fost aşa, am cunoscut şi eu pe cineva din oraş cu tine etc.)

Îmi place că nu-i uşor să fii român, este o eternă provocare.