Înainte îmi reproşam extremele, dar de ceva timp am învăţat să mă obişnuiesc cu cele două ritmuri.

Plimbări, test drive-uri, evenimente în ţară, concedii improvizate, toate contopite mi-au conturat un ritm pe care l-am numit simplu: pe drumuri. În acest ritm, când sunt plecat zile întregi de acasă şi parcă revin în propriul apartament doar pentru mai spăla nişte haine şi a pleca din nou. Într-o lume ideală, dacă mi s-ar fi făcut un discount la chirie, ar fi trebuit să plătesc câteva zeci de euro. Întreţinere minimă, puţin curent electric şi abonamentul de la internet.

În aceste perioade, Bucureştiul devine un oraş îndepărtat al cărui centru nu-l văd cu lunile şi pe care-l simt doar ca un punct de tranziţie către alte plecări. Pentru că îmi place să conduc, să călătoresc, să fac poze în locuri noi, să nu stau acasă, să obosesc pe drumuri.
Ce spun prietenii aici: “Pe unde tot umbli, omule?”
Ce spun la telefon: “Scuze, nu sunt în București”

Odată cu toamna, intru în celălalt ritm. Stau în casă cu zilele şi doar diversele obligaţii sociale – de blogger, de prieten sau de iubit – mă mai scot în oraş. La un film, la un eveniment, la o bere, la o plimbare prin parc.
Descopăr serialele și filmele, încep din nou să citesc ca un bezmetic și mă reapuca de scris. Unele pentru mine (așteptați câteva luni!), altele pentru blog.
E perioada când până și mersul la cumpărături mi se pare o excursie inutilă.

Ce spun prietenii: “Mai ieși și tu din casă”
Ce spun eu: “Ce să fac? Pe acasă, cu treabă”
Ce spun prietenii: “Ai mai plecat pe undeva?”

Cu timpul, te obișnuiești în cele două ritmuri. Într-unul ți se face dor de patul tău, într-altul sunt momente în care te urci în mașină și pleci miercuri la munte.

Nu pot spune cu precizie în care dintre cele două lumi mă simt mai aproape de mine însumi, dar știu în mod cert că în ambele sunt acasă. Sunt o fire sociabilă, dar simt nevoia de multe ori de a fi doar eu singur. Mi-e dor de zgomot și de forfotă, dar de multe ori, în mijlocul oamenilor, abia aștept să ajung acasă la cartea care mă așteaptă.

Cine mai simte că valsează între două lumi, cu două ritmuri diferite, să ridice mâna sus.