La începutul secolului XIX, germanii erau văzuți ca un popor divizat, dezordonat, cu înclinații către băutură și pacifist. În aceeași vreme – Napoleon încă sperie Europa, francezii erau văzuți ca un popor militarist, pus pe cuceriri şi necesitând coalizarea întregii Europe pentru a-i potoli.
La sfârșitul aceluiași secol, francezii erau văzuți ca un popor pacifist și dezordonat în timp ce germanii ajunseseră eficienți, militariști, certăreţi în afacerile externe și necesitând coaliția întregii Europe pentru a-i potoli. Pentru dominarea continentului, germanii s-au încurcat în două războaie mondiale pentru a atinge, într-un final pe căi pașnice, supremația economică în Europa.
După ultimul război mondial, cu o țară devastată, italienii – latini și petrecăreți, cu o țară eminamente agrară – erau săracii Europei printre frații lor occidentali. Acum sunt printre primele 10 economii ale lumii.
De la începutul secolului XX (când i-au pus pe respect pe ruși) și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, japonezii erau văzuți imperialiști, cu o industrie orientată pe înarmare pentru a susține o economie înfometată după resurse. A fost nevoie de un război și de o privire în sine pentru ca Japonia, transigurată în insulă pacifistă, să devină forța economică și modelul care este acum.
Privind tabloul de mai sus (unde se pot adăuga ușor multe alte țări asiatice), nu poți să nu te gândești cu optimism la capacitatea unui popor de a se schimba și de a se mobiliza în mod inteligent către prosperitatea și stabilitatea multe visată.
Un alt amănunt important este faptul că, dincolo de contexte favorabile și anumite trăsături sau predispoziții naționale, multe din schimbările parcuse de națiunile enumerate mai sus au fost rezultatul unor decizii și ale unor eforturi la nivelul întregii societăți.
Privind același tablou de mai sus, unde observi că puține lucruri sunt bătute în cuie când este vorba atât de contexte, cât și de trasături naționale, nu poți să nu te întrebi care este situația când vine vorba de români.
În cazul dosarulul românesc au existat dintotdeauna cele două mari scuze care ar fi trebuit să epuizeze toate explicațiile și să justifice toate relele: am avut aproape mereu contexte defavorabile (iar când acestea nu au mai existat, am avut de recuperat) și, în plus, avem anumite defecte (“celula românească”) de care nu putem scăpa cu niciun preț (de exemplu, tendinţa de a trata totul cu superficialitate, „à la légère”).
Dincolo de toate contextele şi toate defectele, rămâne voinţa şi mobilizarea pe care o anumită naţiune le poate pune în slujba binelui colectiv. Dincolo de lipsa de performanţă, dincolo de decalajele istorice, dincolo de “e lungă discuţia asta”, rămân totuşi întrebările: cât de mult ne dorim să schimbăm în bine starea lucrurilor? Cât de mult suntem dispuşi să muncim pentru a împlini această dorinţă de mai bine?
acest text face parte dintr-o serie de articole
