Un scoțian citește ziarul și află despre o crimă oribilă făcută de un englez.
Concluzia lui: “Un scoțian n-ar fi făcut așa ceva”
A doua zi citește ziarul și află despre o crimă oribilă făcută comisă de un scoțian.
Concluzia lui: “Un scoțian adevărat n-ar fi făcut așa ceva”
Se cheamă Scotsman fallacy și rezvolă o disonanță prin redefinirea grupului căruia îi aparții. În primul caz, grupul este format din toți scoțienii, iar apoi grupul s-a restrâns la cel al scoțienilor adevărați.

Această eroare este atribuită schimbării definiției (ce înseamnă a fi scoțian), dar ceea ce se întâmplă în acest caz este mult mai profund.
Disonanța apare atunci când afli că propriul tău grup conține indivizi care fac lucruri blamabile. Rezolvi problema prin restrângerea grupului, separându-te simbolic de ceilalți membri care încalcă normele pe care tu însuți ți le asumi.

În cazul nostru, al românilor, disonanța este atât de răspândită (se produc atât de multe “crime oribile”)  încât majoritatea românilor se separă simbolic de majoritatea românilor.

De exemplu. O poveste pe care și-o spune majoritatea românilor este că starea proastă a națiunii poartă amprenta clasei politice. Dacă dintre acești români alegi pe cei mai educați, răspunsul va fi că adevărații vinovați sunt aceia care aleg actuala clasă politică. Dacă dintre aceștia alegi un eșantion mai restrâns format din români și mai educați, aceștia îți vor spune că actuala clasă politică este aleasă de o majoritate care a votat prost și, prin urmare, vinovați de starea națiunii sunt majoritatea românilor.

Un român semi-educat va da vina pe clasa politică de care este separat. El nu este responsabil, ci clasa polică.
Un român educat va da vina pe majoritatea românilor de care el este separat. Vinovați sunt românii, nu el însuși. El nu face parte dintr-o majoritate, prin urmare el nu este responsabil de faptul că lucrurile merg prost. El nu este responsabil de alegerile proaste ale majorității.

Gradul de separare simbolică este mult mai accentuat în cazul românilor educați. Aceștia sunt cei mai nemulțumiți și aceștia se gândesc cel mai des să plece din țară. Separarea aceasta produce o exilare în propria țară (fenomenul a fost descris în multe analize și editoriale) sau, pur și simplu, emigrarea.

În cazul românilor se petrec atât de multe “crime oribile” încât toţi se separă imediat de ceilalţi. Toţi sunt deştepţi, dar grupul ia decizii proaste. În interiorul grupului, toţi aruncă vina unii pe alţii. Priviţi din afară, grupul e lipsit de pată.

Un român educat nu se va considera niciodată responsabil de lucrurile proaste din această țară. De vreme ce el nu a decis niciodată o majoritate, românul educat s-a lepădat simbolic de majoritatea românilor din jurul lui. Ceilalți sunt vinovați, nu el însuși.

Este o observație banală care duce la concluzia că într-un mediul disonant, cu cât ești mai educat cu atât te separi (simbolic sau nu) de ceilalți care fac parte din grupul generic al românilor. De vulg.
Un român educat nu este solidar cu ceilalți care au ales și au perpetuat o stare proastă a lucrurilor. Este drama oricărui român educat: asumarea (care presupune un cost pentru imaginea de sine) sau refuzul de a face parte dintr-un grup care perpetuează alegeri proaste.

Este o relație direct proporțională între gradul de educație și gradul de separare simbolică pe care un român și-l asumă. Această relație se observă la fiecare ciclu electoral (cei educați votează mai puțin) și se vede zilnic în jurul nostru. Este o goană după țapi ispășitori în toate direcțiile (funcția țapului ispășitor este de a fi separat de grup și de a lua asupra sa toate păcatele lui). Țapul ispăsitor este găsit imediat cum arăți cu degetul. Degetul (sancționarea, blamarea) te separă pe tine de o realitate rușinoasă din care nu vrei și nu accepți să faci parte.

În orice direcție ai privi, românii se adună să arate cu degetul pentru a rezolva această disonanță: când arăți cu degetul, te separi, te cureți și te absolvi de orice vină. Mai mult, majoritatea românilor inteligenți consideră drept o datorie de a arăta cu degetul, de a sancționa. Au arătat un derapaj, au blamat pe alții, iar ei pot dormi liniștiți. Toți ceilalți (de obicei, majoritatea) sunt vinovați și sunt responsabili. Minoritatea celor inteligenți își face datoria (arată cu degetul și sancționează) și, mai mult, se află mereu în defensivă și suportă zilnic presiunea rușinoasă a unei majorități din care care nu doresc să facă parte.

Românii tind să se separe unii de alții cu o viteză mult mai mare decât s-ar aduna unii cu alții. Această separare simbolică este atât de amplă încât nu e de mirare ca un blogger român să considere că are mai multe lucruri în comun cu un blogger american decât cu un manager din Dorohoi. Dacă bloggerului american I se impune ACTA sunt mai mult șanse ca bloggerul român să reacționeze decât dacă managerului din Dorohoi I se întâmplă vreo nedreptate.

Separarea nu e doar profesională sau spațială, ea devine temporală și culturală. Un manager din Dorohoi trăiește într-o altă lume și într-un alt timp decât bloggerul român. Cei doi nu sunt contemporani și nu sunt în aceeași barcă. Elementele de solidaritate (firele unei povești care i-ar uni) sunt extrem de fragile.

Cât de mare este această separare s-a văzut în prima zi a acestei săptămânii când majoritatea bloggerilor au fost mai interesați despre “problema F64” (ceva ce s-a întâmplat în lumea lor) decât despre derapajul democratic cuprins în modificările Codului Penal sau Legea Amnistiei (ceva ce se întâmplă într-o altă lume).

Este doar un exemplu local, dar această separare este cu atât mai puternică cu atât realitatea este mai disonantă. Cu cât țara merge mai prost, cu cât ceilalți votează mai prost, cu cât ceilalți merită mai mult blamați și cu cât numărul celor care dau peste mâini este mai mare decât numărul celor care încurajează.

Sunt români – probabil mai educați decât toți – care își asumă această disonanță. Știu că fac parte dintr-un grup care generează alegeri proaste, își asumă acest lucru și aleg să nu se separe simbolic de ceilalți (separarea ar fi decizia lor proastă: se găsesc atât de mulți țapi ispășitori încât tot grupul ajunge inevitabil să fie vinovat).
Aceștia – neseparații – se implică și trăiesc cu sentimentul că suntem toți în aceeași barcă și epoca rezolvărilor individuale a trecut. Ori ajungem la mal cu toții, ca un grup, ori naufragiem, iar atunci nu mai contează diferențele dintre noi.
Aceștia sunt blamați de toți: și de cei care arată cu degetul și de către cei care sunt blamați. Unii nu vor să renunțe la țapii lor ispășitori, alții nu vor să accepte că sunt în aceeași barcă cu ceilalți.

Scriu acest articol pentru că m-am săturat de oameni inteligenți care nu știu decât să se separe de ceilalți, care nu știu decât să arate cu degetul, care nu văd decât jumătatea goală a paharului, care nu știu decât să dea peste degete.
M-am săturat oamenii inteligenți care devin scârbiți și plini de lehamite.
M-am săturat de oameni inteligenți care neglijează părinții și bunicii pe care apoi îi blamează că votează prost, sunt ușor manipulabili și cumpărabili în cadrul ciclurilor electorale.
M-am săturat de oamenii inteligenți care nu se duc la vot că nu au cu cine, iar atunci când se duc la vot consideră că asta e tot, s-au spălat pe mâini, ei și-au făcut datoria.
M-am săturat de oamenii deștepți din această țară care se plâng că nu au variante când ei înșiși nu au încurajat cu nimic aceste variante. Avem 24 de ani în care politicienii au fost vinovați de toate relele, iar tinerii care au dorit să facă politică au fost descurajați prin toate mijloacele posibile (avertizați, suspectați și ridiculizați).
M-am săturat, blamez și eu la rândul meu, pentru a arăta că suntem împreună, nu pentru a mă separa pe mine în cadrul unui diagnostic “deștept”.

Dacă poporul își merită conducătorii, cum crede orice om inteligent, atunci e logic că orice om inteligent își merită poporul din care face parte. Accepți acest lucru (oricât de dureros ar fi și oricât de deranjant ar fi pentru imaginea ta de sine) sau te separi. Simbolic sau nu (emigrând).

Separându-te, îngroși rândurile celor care nu știu decât să arate cu degetul, celor care sunt scârbiți de dimineață până seară, se întreabă încontinuu (ca niște fecioare) cum de este posibil așa ceva și va găsi oriunde se va uita țapi ispășitori. Politicieni, jurnaliști cumpărați, trusturi de presă afiliate grupurilor de interese, țărani care votează pentru un kg de ulei, bloggeri-pișcotari, cocalari, maneliști, hipsteri și corporatiști.

Un alt exemplu. În timpul protestelor de astă toamnă, în presă și pe mai multe bloguri, corporatiștii au fost blamați că ies în stradă după ce pleacă de la joburi (stai în stradă mereu dacă tot te crezi protestatar). Au fost blamați că protestează de la căldura unui iPhone și a salariilor în euro (donează-le celor din Roşia Montană, dacă îţi pasă de ei, du-te și cumpără ceva de acolo și sprijină economia locală, vino cu o idee de proiect).

E ciudat cum o generație activă, cu educație și venituri peste medie, români care au ieșit de mai multe ori afară decât vizitează alții reședința de județ, oameni cu reflexe civice peste media societății, această pătură – din păcate prea subțire – a ajuns să fie blamată tocmai în momentele când este mai mare nevoie de ea.
În loc de mulțumiri și recunoștință (că au ieșit în stradă și au creat momentum pentru reflexe civice pe care mulți le credeau inexistente), aceștia au fost blamați și ridiculizați.

Zilele trecute mi-am exprimat mirarea – de față cu un blogger – cum de toți au sărit în sus în cazul F64, dar nu s-au sesizat în cazul derapajului democratic pe care actualul guvern și Parlament îl propune.
Răspunsul:
“Lasă că m-am lămurit și cu aia care protestează. În septembrie, un amic mă tot chema la proteste și nu m-am dus. Când peste câteva săptămâni, am vrut să ies în stradă și l-am sunat să ne vedem în Piață, mi-a răspuns că e la un grătar. Păi, ce faci, îmi reproșezi că nu ies în stradă și atunci vreau să vin și eu, tu ești la un grătar?”
Nici ei nu sunt mai breji, disonanță rezolvată. Ce să zic? Și eu aș fi preferat ca cei care protestează pentru mine să fie Gandhi sau Maica Tereza, dar parcă tot nu ar fi bine. Dacă ei mi-ar bate obrazul că nu ies la proteste, m-ar durea mai mult. Noroc că în stradă ies corporatiști, hipsteri și gratarajii. Mă pot separa mai ușor de ei.

Orice diagnostic inteligent care începe prin separarea proprie de ceilalți este unul păgubos. S-a creat obiceiul de a căuta vinovați în afara ta încât nu mai ești atent la viciile pe care tu însuți le perpetuezi: arătând cu degetul, neîncurajând, separându-te de ceilalți.
Ne place sau nu ne place, suntem toți în aceeași barcă.

Citiți și acest mesaj: “M-am simțit mai apropiată de niște români necunoscuți decât de prietenii mei.”