Există şanse foarte mari ca două persoane care s-au întâlnit la o conferinţă în Rio de Janeiro să se reîntâlnească la un vernisaj la Roma şi să se salute din nou la o lansare de carte în New York. Dacă vă întâlniţi de două ori “întâmplător” puteţi spune că este o coincidenţă, dacă vă întâlniţi de trei ori este deja senzaţia unei lumi comune pe care o împărtăşiţi.

Preferinţele şi interesele noastre ne orientează pe anumite trasee sociale unde suntem înclinaţi să întălnim un anumit tip de oameni. Cred într-o stratificare pe orizontală a societăţii unde cei cu afinităţi şi interese comune se mişcă pe acelaşi etaj social. Deşi totul pare haotic şi random, există o ordine, există destule pattern-uri în relaţiile sociale din interiorul unei comunităţi.

Cum se face că ne întâlnim cu anumiţi oameni în mod regulat, deşi nu îi cunoaştem (exceptând probabilitatea oferită de geografie – vecinii de bloc, de exemplu)? Cum se face că nu ne întâlnim niciodată sau aproape rar cu colegii de serviciu în alte situaţii sociale decât cele zilnice de la birou?

Două exemple:

1. Am lucrat câteva luni la un restaurant McDonald’s în Bucureşti. Deşi au trecut patru ani de atunci, n-am întâlnim pe stradă, în metrou sau la vreun eveniment oarecare niciunul din fosţii colegi. Erau toţi majoritatea tineri normali, cu care aveam ce glumi sau vorbi în pauzele de ţigară, însă n-am avut niciodată surpriza să mă întâlnesc cu vreunul la vreun, de exemplu,  Bikewalk şi să-i zic: “Hei, nu ştiam că-ţi place şi ţie să te plimbi cu bicicleta”.

În afară faptului că eram concentraţi în acelaşi spaţiu în acelaşi interval orar, n-am reuşit să găsesc niciun punct comun şi nicio concidenţă care ne-ar putea face să ne întâlnim pe plajă, la coadă la un film sau la o lansare de carte. În afara jobului propriu-zis, cu foştii mei colegi nu împărţeam nicio lume socială.

2. Am să folosesc un exemplu extrem, o coincidenţă care vorbeşte totuşi despre media celorlalte concidenţe din această categorie.
În ultimele luni am întălnit două persoane la trei evenimente sociale fără o aparentă legatură. La un cenaclu, la lansarea unei reviste şi apoi într-un apartament transformat într-un proiect cultural (proiecţii de filme, recitaluri de poezie etc.).

Nu exagerez spunând că eram destinat să mă întâlnesc cu acele persoane, însă ştiu sigur că nu este o întâmplare. Când dezvoltăm prea multe coincidenţe, vorbim deja despre lumi care se intersectează.

Care este explicaţia?
Primul exemplu este opac şi este anterior descoperirii social media, însă al doilea exemplu îl asociez clar tot ce înseamnă reţelele sociale şi cum acestea ordonează lumile în jurul nostru.
Cei care folosesc social media sunt mai dinamici social decât cei care nu le folosesc prin simplul fapt că-şi exprimă social pasiunile şi hobby-urile, iar acest lucru creşte cantitatea şi calitatea interacţiunilor sociale. Dacă trăiesc într-un cătun şi sunt pasionat de Mircea Eliade, în modul cel mai probabil că pasiunea mea nu-şi va găsi niciun debuşeu social în mediul respectiv.
Astfel, un colecţionar de timbre care foloseşte reţelele sociale va cunoaşte mai mulţi colecţionari de timbre decât unul care nu foloseşte nicio reţea.

Folosind o reţea socială ne ordonăm în prealabil oamenii pe care îi vom întâlni. Scriind pe un blog despre cărţi ajungi în mod inevitabil să interacţionezi cu oameni pasionaţi de cărţi.

Astfel, prin social media a crescut probabilitatea ca pasiunile noastre să fie exprimate social (un hobby nu mai este o chestie privată), iar acest lucru creează un dinamism social prin care fiecare suntem proiectaţi pe anumite orbite sociale unde întâlnim anumiţi oameni.
Dacă înainte vorbeam de pasiunea mea este, acum vorbim de pasiunile mele sunt. Acest lucru s-a întâmplat şi datorită unui fapt simplu: au scăzut costurile prin care putem întreţine la nivel social mai multe pasiuni concomitent. Şi înainte oamenii aveau mai multe pasiuni, însă acestea nu erau socializate decât foarte rar.

Acum pasiunile şi interesele noastre dezvoltă mult mai uşor lumi sociale în jurul nostru, lumi în care mişcă oameni deja selectaţi să-i întâlnim. Când la magazinul de la colţ mă întâlnesc de multe ori cu vecinul de la etajul trei nu înseamnă că impărţim aceeaşi lume socială, ci doar acelaşi areal geografic. Când mă întâlnesc cu acelaşi vecin la aceeaşi serie de conferinţe, deja avem o lume comună.
Am o lume socială comună cu un marocan pasionat de Eliade şi cu care discut pe facebook şi nu împart o lume socială cu vecinul de etaj cu care nu mă salut decât atunci când ne întâlnim în lift.

De vreme ce-mi exprim din ce în ce mai uşor pasiunile la nivel social, este destul de firesc ca traseele sociale astfel create să fie deja orientate, iar oamenii întâlniţi pe aceste trasee să fie deja preselectaţi.

Astfel, social media reduce gradul de opacitate al interacţiunilor sociale (de exemplu, în proporţie de 99% interacţiunile din metrou sunt opace, nu ne spun nimic, iar gradul de întâmplător nu poate fi semnificat în vreun fel – nu poţi afla multe lucruri despre oamenii cu care împarţi un vagon la un moment dat). Prin social media ne formăm propriile nişe sociale şi semnificăm mai uşor tot ce se întâmplă în interiorul lor. De ce semnificăm mai uşor? Pentru că lucrurile sunt deja ordonate, sunt deja alese, iar gradul lor de coerenţă este mai ridicat.

Discuţia e lungă (am atins-o cândva), social media reprezintă un mod de învrăjire a lumii şi poate crea posibilitatea unei noi mitologii.

Voi reveni cu o continuare a acestui articol încercând să înţeleg dinamica socială a conectorilor (oamenii care îşi semnifică mai multe lumi sociale) şi modul cum pulsiunile noastre inconştiente ne orientează către anumiti oameni, către anumite grupuri şi cum anumite grupuri în care ne mişcăm ne influenţează – fără să realizăm – propria viziune despre viaţă.