Confidence e un film relativ ok in care Dustin Hoffman face un rol genial. Din acest film pe care l-am vazut de vreo doua-trei ori cu persoane diferite mi-a ramas in minte o parabola. Mafiotul cel mare ii explica mafiotului cel mic:
– La primul meu tun mi-au iesit 150 $ din care mi-am cumparat cel mai scump costum alb. La al doilea tun, cineva ne-a turnat si-au aparut politistii care au inceput sa traga. Ghici pe cine l-au nimerit primul? Pe fraierul ala in costum alb! Morala e: sometimes style can get you killed.
Ce-ar fi stilul in general? O definitie rapida ar suna astfel: stilul este esteticul mulat pe functional. Stilul unui lucru este ceva ce spune mai mult despre acel lucru decat simpla-i functionalitate concreta. Stilul unui scaun este aura unui obiect pe care te asezi. De vreme ce functia este indeplinita, stilul pare a fi un artificiu optional. Iti pot face un scaun din cateva bete si un placaj, te poti aseza pe el (in diverse grade de confort), asta inseamna ca nu are stil?
De fapt, aici e problema. Nimic din ceea ce face omul nu e lipsit de stil, cu alte cuvinte tot ce facem este imbibat de ceva in plus fata de functionalitatea a ceea ce facem. Omul este singura fiinta ce poate actiona impotriva interesului propriu (vazut ca eficacitate) si, de asemenea, este singura fiinta ce consuma mai multa energie decat ar fi necesar pentru lucruri total disproportionate ca importanta. Fumam, desi stim ca e daunator, dam comenzi cu mouse-ul, desi stim ca jocul din tastatura economiseste timp si energie (daca stii comenzile) etc si etc. Suntem fiinte risipitoare cu energia si timpul nostru. Spre exemplu, un ghepard cand urmareste o gazela nu face nici un pas pe langa planul sau de a vana, energia este calculata dinainte, iar dupa efortului alergarii ii urmeaza cu necesitate odihna meritata (de asemenea, si ea calculata). Risipa umana spune faptul simplu ca nu suntem niste masini, randamentul nostru este intotdeauna variabil, iar ceea ce putem numi conditie umana este un varf mereu fluctuant.
Si totusi de unde vine stilul? Evident ca din… emotii. Emotiile sunt varfurile de lance cu care intampinam lumea semnificand-o. Sensurile experientelor sunt filtrate emotional lasand urme si amprente, iar nu concluzii rationale si lectii de logica.
Astfel, decalajul intre capacitatea noastra rationala (care e un mit frumos, e o spuma, e o suprafata lucie si subtire) si filtrul nostru de interpretare al lumii este legat in mod apropiat de stil (revenind astfel la inceputul textului).
Faptul ca suntem mai contemporani cu propriile emotii decat cu propria capacitate de argumentare spune foarte multe. In primul rand, toti putem fi salvati de vreme ce din start suntem contemporani cu propriile noastre izvoare. In al doilea rand, asumarea acestei contemporaneitati (suna pompieristic) se face deficitar in cele mai multe cazuri. De ce? Nu ne cunoastem emotiile, nu le ascultam si nu stim sa le transformam in lucru mecanic in traiectoria vietii noastre. O emotie neluata in seama (deci neintegrata in ceea ce numim personalitate umana) se razbuna. E un mecanism ce l-am simtit de multe ori. Emotiile sunt vitale, sunt puternice si pulseaza. Nu le semnifici, insa dinamica lor exista. Nu le integrezi in tine insuti, insa te napadesc.
Daca ma gandesc bine, in mod anecdotic, ce povestesc eu aici este o problema de cand lumea in spatiul etic: stiu binele si fac raul. Stiu ce-mi este bine si totusi actionez malgre moi. Nu exista cartite ce se pot autodistruge, nu exista lei ce nu sunt fideli firii lor. Doar omul depaseste aceasta limita (ce e cuprinsa in libertatea sa) ce-i creaza o conditie tragica.
De la stil, emotii se ajunge simplu la durere si suferinta. Una din cele mai interesante prejudecati legate de acest subiect este ideea ca suferinta este un catalizator de sens si mantuire. Suntem intr-atat de decalati fata de emotiile noastre incat avem nevoie de un stil agresiv pentru a reusi sa le integram in fiinta noastra. Cu alte cuvinte, stiu ca sunt mai mult decat ma manifest, insa pentru a lua legatura cu partea mea profunda e nevoie de durere. E nevoie de o implozie. E prostia lui trebuie sa ajung ultimul om ca sa ma regasesc pe mine insumi. Hitting the botttom will eventually make me free. Bullshit! Hitting the bottom will let you with scars you don’t know what to do with.
E o mare prostie, caci fortandu-ne profunzimile vom sucomba sub greutatea lor. Cauti solutii la durerile provocate de propria cultura cu armele aceleiasi culturi deformate. Uita-te mai mult de doua-trei minute fix in oglinda si te vei speria de tine insuti. Daca ai si reminiscente crestine, vei avea impresia ca-ti vor iesi niste coarne din adancul ochilor.
Marile lectii ale vietii nu le vom scoate din amplificarea durerilor proprii ce se dovedeste a fi o operatie artificiala, masochista si disperata. Creezi karma peste karma care in final te va napadi ca un cancer interior. E ca si cum ai calcula volumul unui obiect detinand doar doua dimensiuni.
Ne-am nascut intr-o cultura ce nu detine nici marile raspunsuri si nici macar marile intrebari. Si totusi ne-am proiectat asupra ei marile sperante si marile temeri ale copilariei (sa nu fim singuri, sa nu vorbim singuri etc.). Ce e mai ciudat si interesant este faptul ca marile angoase au deveni mari tocmai datorita unei culturi ce si-a ascuns propriul neant sub pres scotand pe banda rulanta consumatori eterni, salariati nemuritori si copii singuri de 30 de ani.
