Un interviu-video deja deveni mantra: Chuck Palahniuk is funny!
Fragmente dintr-un interviu BBC: Haunted Interview

Dacă împarţi fericirea la nivelul unui supermarket, obţii o satisfacere a nevoilor curente ce ţi-ar provoca o stare de bine; o stare de bine în care societatea are interesul să menţină majoritatea populaţiei cu drept de vot. Nimeni nu şi-ar dori  o majoritate flămândă apucându-se de revoluţii, lupte de gherilă etc. 
Dacă o împarţi la nivelul comunităţii, ar trebui să obţii respectul şi aprecierea celorlalţi ce te-ar propulsa prin viaţă cu o imagine de sine cât de cât confortabilă.
La acelaşi nivel usor micşorat, imaginea ta de sine este conturată de iubită, familie, prieteni. Ei îţi amintesc în fiecare zi să fii cel de ieri, cel alaltăieri, cel de acum câţiva ani. Dacă de mâine te vei schimba, aceştia vor constitui primul cerc ce nu te vor recunoaşte. În acest mod, pare destul de naturală tendinţa noastră de-a ne sprijini pe imaginea continuităţii eului celorlalţi.
Dacă îmi sun un prieten după două săptămâni, am toată încrederea că îmi va recunoaşte numărul, că-mi va recunoaşte vocea şi poziţia mea pe harta sa afectivă. Dacă, prin absurd (pe lipsa acestui absurd ne pariem cu toţii încrederea socială), nu mă va recunoaşte şi va întreba cine sunt şi de ce îl deranjez, reacţia mea inerţială îl va trimite automat către un registru clinic.
Dacă te imaginezi idilic alergând într-un câmp de maci într-o zi însorită, ar trebui să ai curajul să introduci în peisaj un tren care te urmăreşte şi te va urmări mereu indiferent de viteza şi disperarea cu care dezvolţi nostalgii ale paradisului.

 – Ne stim de cativa ani si nu te-am intrebat niciodata despre chestiunea curioasa a numelui tau.
Desi fuma Kent lung, Gim parea acelasi tip de acum cativa ani ce devora tigari ieftine in camere obscure de camin studentesc.
 – Ai tai de unde sunt de loc? Din Pascani? De unde le-a venit ideea asta? Vreo afinitate catre un personaj de film din anii ’80? A existat vreun Jim ce-a jucat in Dallas?
  Gim izbucni in ras.
 – Nu stiu, nu i-am intrebat niciodata.
 – Si ce e interesant e faptul ca eticheta asta a numelui tau americanesc nu ti-a stirbit niciodata aura boemo-teologica cu care erai inconjurat. Iti imaginezi un Gim studiind economia sau cel mult dreptul, insa in nici un caz filozofia, in nici un caz macinat de absurdul vietii si consumat in melancolii ciudate, in nici un caz mut de extax in urma unei conferinte de-a parintelui Galeriu. Ar fi greu de construit un personaj Gim ce in liceu juca sah in ultima banca, iar in facultate era framantat de ortodoxie si Heidegger.
 – Si apoi a fost agent de vanzari cu o licenta de filozofie in buzunar. N-ar fi cine stie ce, nici macar nostim ca acel popa ce fugarea o motocicleta cu atas prin satele unde isi tinea slujbele.  – Iti mai aduci aminte de Marta, tipa aia de la litere ce te simpatiza, intrase la un moment la noi in camera cautandu-te sa-ti ceara o carte. Tu nu erai, eu stateam la masa si conspectam ceva. Mi-a cerut voie sa-si aduca cursurile si sa invete la noi, caci era liniste. Dupa doua ore de stat in patul tau a venit la masa transfigurata. Umblase prin caietele tale si citise tot. Jurnalul, notitele filozofice, incercarile de poezie… N-am stiut concret ce-a citit, insa a marcat-o Caietul despre Nimic. Tu stiai ca Gim are un caiet in care scrie doar despre Nimic?, mi-a spus. Concluzia ei nu a fost ca esti nebun, ci doar ca sufereai mult si ca ai nevoie de protectie.
 Gim cazu pe ganduri.
 – Probabil avea dreptate. Scriam ca sa nu explodez in durere, scriam despre orice altceva decat despre durere, suferinte si alti demoni. Acum nu mai sciu, desi au trecut doar doi-trei ani de atunci, demonii aia pe care incercam sa-i pacalesc prin scris nu au fost exorcizati, insa i-am imblanzit prin blazare. Sunt multe melancolii ce dispar cand iti faci de doua ori pe luna cumparaturi de la Metro, cand ai un salariu nefilozofic, cand esti indulcit cu cateva bonuri de masa.
 – Mai tii minte cand faceam un inventar al prejudecatilor cotidiene, ale acelor idei pe care toti le folosim fara sa le batem la fund cu vreo interogatie? Cand ne intrebam daca  orice dilema metafizica se poate reduce la o trauma. Stii, nu chestia aia freudiana cu bunica prea aspra din copilarie, ci pur si simplu traumele alea ale maturizarii ce nasc intrebari despre existanta unei divinitati, sensul vietii…
 –  Da, credeam pe atunci ca daca imi zgarii orice trauma voi atinge un nivel arhetipal de la care voi putea mosi idei in care toti cei de-o varsta cu mine s-ar putea regasi. Acum insa ma gandesc ca trauma este o depresie economica.
 – Nu e tragic totusi? Inca ma recunosc in chestia asta. Incercarea mea de cativa ani este sa ma ascund in peisaj, sa-mi accentuez asemanarile cu ceilalti si sa-mi ascund diferentele care distanteaza. Imi doresc parca sa fiu liftierul perfect pe care-l privesti in ochi si nu-ti tradeaza nimic mai mult decat faptul de-a fi liftier. Ai sa razi, dar inca pastrez aceasta calitate cameleonica ca posibilitate de a o lua de la capat oricand si oriunde. Tot timpul ma astept la un esec rasunator ce ma va forta sa-mi reincep viata pentru a nu stiu cata oara.
 –  Poate nu doar ca il astepti, ci ti-l doresti ca provocare a puterii tale. Cand eram in liceu imi doream sa fiu inchis intr-o celula ani de zile si-mi imaginam ca acolo voi citi mii de carti in lipsa oricaror ispite, voi scrie opere fabuloase si voi turti intrebari ce-au chinuit generatii intregi. Acum catva timp insa am revazut un fost prieten din copilarie ce fusese inchis trei ani de zile. A stat  alaturi de patruzeci de alti puscariasi, iar singurul divertisment cultural era sa urmareasca telenovele si sa citeasca ziare vechi.  

 – Cred ca am o obsesie cu numele oamenilor sau legile memoriei imi joaca feste. Nu cu toate, ci doar cu unele ce au configurat in timp o harta afectiva total intamplatoare. Pe strada mea in copilarie era o fata Marta, genul de fata baietoasa cu care jucam fotbal si tenis cu piciorul, iar uneori ne dribla si de multe ori ne batea la tenis. Era simpatica in felul ei, insa probabil nici unul din noi nu se gandea la ea ca la o fata. O poreclisem Baietu’, o luam la misto, insa ea tot cu noi statea, tot cu noi se juca, iar cand o vedea sarind sotronul, ceea ce se intampla destul de rar, parca nu-ti venea a crede. Acum, in mod subiectiv, nu-mi imaginez ca voi cunoaste o fata cu numele Marta care sa fie frumoasa, gratioasa si tot tacamul.
   – Apropo de memorie… Orasul meu natal a fost in vremurile lui bun un targ destul de prosper si ca orice targ era plin de evrei. Eram in primii ani de scoala cand inca mai exista cartierul evreiesc plin de case misterioase lipite una de alta. Apoi dintr-o data au fost demolate si inlocuite cu blocuri albe, rasfirate printre care vantul parca intra in oras. Parintii mei, fiind mestesugari, au cunoscut destui evrei, colegi de cooperativa, ceasornicari, croitori si mai stiu eu ce si-am mostenit de la ei destule povesti pitoresti. Undeva in afara orasului inca mai exista un linistit cimitir evreiesc. Linistit, caci n-am indraznit niciodata sa intru in el si n-am vazut niciodata pe nimeni vizitandu-l. Mai tarziu cand as fi avut curaj sa-l strabat , n-am mai dorit sa-l demitizez trecandu-i pragul. Astfel am auzit de evrei doar din povestirile parintesti, stiam ca au plecat cu totii, ca nu mai exista decat unul sau doi evrei batrani in tot orasul, apoi am auzit de antisemitism, de sionism, francmasonerie si alte lucruri mai elaborate. Imbibat de lecturi cu aer de Pavel Corut si Ion Tugui as fi avut toate motivele sa antipatizez acest popor, insa dincolo de amanuntele astea, ramane un fapt ciudat: n-am cunoscut nici un evreu, nici macar n-am intalnit unul sau, nici macar pe cineva care sa-mi zica ca are origini evreiesti…   

– Si totusi suntem amundoi moldoveni ce-am studiat in Iasi, leaganul Miscarii Legionare. Stiam ca inca exista o sinagoga in Iasi, insa nimeni dintre noi n-a vizitat-o. Cel putin cu ochi de turist, daca nu cu dorinta sincera de-a intampina o alteritate culturala. N-am fost niciunul antisemit si totusi am colectionat amintiri despre evrei cu aceeasi nonsalanta cu care probabil acum ai mai colectiona suprize Turbo. O natie inexistenta umpluta de mitologia provocata de dorul unei comunitati a parintilor nostri ce-i simte probabil lipsa.
 –  Nu ti-am spus ca am reintalnit-o de curand pe Marta. Mai degraba ea m-a gasit pe mine prin intermediu jurnalului meu on line. Terminase facultatea, mai ramasese inca un an in Iasi, se indragostise de cineva din orasul ei natal si s-a intors acasa. E profesoara de franceza si probabil nu mai este fascinata de subjonctiv.
 – Si in mod sigur are rate la ceva… 

M-am vazut cu cake (in fata la Edgar’s), cu Andreea si Radu si Sanziana (jos la Edgar’s), cu Andrei, Raluca si Ioana (la fantana) si-am pornit cu totii catre Spice. Un local mare cu multa lume, cu muzica asurzitoare si barmani interesanti (despre care au scris si cake si Radu).
Festivitatile au inceput mai tarziu (ne asteptam), au durat putin si m-au interesat doar la un nivel anecdotic. Revelatia serii a fost Visurat ce-a a luat destule premii (desi inainte ii spusesem ca e favorit la mai multe categorii, nu prea credea ca va castiga), iar surpriza placuta a fost Bookblog (la cultura) si Dacian Groza (la fotografie – singura categorie la care votul meu a coincis cu rezultatul final al concursului).

M-am bucurat ca i-am cunoscut pe:
 – Gramos – el m-a cucerit total, avea o stangacie in miscari si o modestie in glas ce mi-a starnit admiratia; ea este frumoasa si deschisa. Sper sa ne reintalnim si cu alte ocazii.
 – fluture – il stiam de la Andreea si incepusem sa-l citesc de anul trecut, ne-am intersectat virtual intr-un moment nefericit si uitat, insa aseara recunoscandu-l, n-am putut rata sansa de a-l aborda. Imi pare rau c-am uitat numele frumoasei domnisoare/doamne care il insotea.
– Simona ce m-a tras de maneca cum m-a recunoscut si cu care am urmarit o parte din festivitatile de premiere. 

  De asemenea, am dat mana/am stat de vorba/am ciocnit o bere cu Buddha, de ce, Dacian si Darius Groza, nenorocitu’, un tip de la voce.ro, si Cristi (unde e poza?). Am avut o discutie interesanta cu Mihnea si Anca de la McCann, am cunoscut-o pe Phoebs si pe Dana (o tipa ce-si ordona frumos spatiul din jurul ei dansand). M-am revazut in graba cu Adrian Cristea, Cristian Mezei, fata asta urata si Zoso (mi s-a parut ca s-a mai ingrasat).

In rest, am fost bagatorul de seama perfect, am impartit carti de vizita cu harnicia unui strangator de fonduri; pana si pe Varabiescu s-a trezit cu o carte de vizita de la mine… Ca bilant, am impartit vreo treizeci si-am cules cinci carti de vizita.

M-am bucurat c-a venit si Radu (i s-a furat pachetul de tigari!), am mai stat de vorba cu Alex si Catalin (ce blog avea fata simpatica in fusta neagra ce dansa langa noi?) si-am aparut si-ntr-un clip.
Mi-ar fi placut sa cunosc pe Dragos Roua si Florin Dumitrescu (nu stiu nici macar daca au fost acolo) si mi-ar fi placut sa fi venit si Patric (stiu ca nu e genul lui de petrecere) si Tina.

Logistic, Roblogfest-ul a fost o chestie ciudata: tinta era un concurs si socializarea intre bloggeri, insa a fost destul de greu sa stai de vorba pe indelete cu ceilalti intr-un cadru unde muzica e data la maxim. Eu unul venisem sa cunosc bloggeri, nu sa flirtez cu sau sa agat bloggerite. (nu e nici un apropo catre nihasa:D)
Imi pare rau ca n-am luat un tricou drept suvenir (se mai poate face rost de pe undeva?)
Am plecat la 00:50.