“Grégoire de Tours, care îşi scria “istoriile” pe la sfârsitul secolului al VI-lea, nu menţionează nicăieri despre căderea Imperiului Roman, iar în plus nici nu pomeneşte despre faptul c-ar fi existat o “lume antică” diferită de a sa. Printre cei care au trăit în vremea aceea nu era deloc clar că Imperiul Roman aparţinea trecutului.”

Studii recente de istorie deconstruiesc din ce in ce mai credibil ideea clasică a decăderii Imperiului Roman si lovitura finală primită de Imperiul Roman de Apus in 476 – considerată formal despre data finală a Antichităţii şi începutul Evului Mediu.

Cert este că nu a existat o ruptură între două perioade istorice, iar transformările vremii au fost mult mai lente si s-au intins pe perioada a multor secole, însă această imagine fascinantă a prăbuşirii unui imperiu, a unei lumi clasice măreţe a bântuit multi ganditori si moralişti.
Pentru istoricii creştini de mai târziu ce putea fi mai tentant decât argumentul decăderii moravurilor în lumea romană şi invaziile barbare care au prilejuit apariţia pe scena istoriei a unei noi ere, cea creştină? Ce poate fi părea mai simplu şi coerent decât imaginea unui imperiu care apune ca un soare, a unei stele care şi-a trait ciclul de viaţă şi apoi se stinge în virtutea unor implacabile legi ale istoriei?

Gânditorii Renaşterii au folosit acelaşi filtru de interpretare, iar Iluministii au continuat acelaşi model. De asemenea, în Creşterea si descreşterea Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir era tributar aceleiaşi imagini, aceluiaşi model moralist de-a interpreta schimbările istorice.
Abia la sfârşitul secolul XIX si inceputul secolului XX, cercetarile istorice au inceput sa nuanţeze imaginile clasice asupra căderii Imperiului Roman, asupra Evului Mediu “întunecat” şi asupra Renaşterii “luminoase”.

Deşi în cercurile de specialişti acest model moralist şi alegoric de-a interpreta istoria a căzut de mult in desuetudine, la nivelul culturii populare este încă folosita istoria în cheie pilduitoare. Toţi avem în minte imaginea prăbuşirii Imperiului Roman şi toti simţim la nivel moral ca orice mare imperiu trebuie să se prăbusească la un moment dat. Emil Cioran, de exemplu, a folosit des imaginea sucombării Imperiului Roman pentru a sugera ciclicitatea istorică şi implicit lipsa de sens a evenimentelor istorice.

În faţa provocărilor noului mileniu, al declinului demografic occidental, a crizei imobiliare americane,  a ascensiunii Chinei şi a revenirii Rusiei pe scena internatională, imaginea Americii ca un imperiu în plină decădere este din ce in ce mai tentantă. Din ce in ce mai multi analişti şi editorialişti reactivează imaginea Romei ultimelor secole, acel centrul al lumii aglomerat de barbari, invadat de practici orientale, destabilizatoare.

De ce se întâmplă acest lucru, de ce are loc această deformare lipsită de obiectivitate?

Ideea mea este ca tiparul de interpretare a acelasi ca  atunci cand ne lovim cu piciorul de o mobilă si vedem imediat incidentul drept o pedeaspsă (în virtutea unei pedepse divine sau al unui sistem universal si impersonal de compensaţie) pentru un gest gresit moral efectuat în trecutul recent. Tindem într-un mod spontan să extragem sens (mai mult decat e nevoie) din evenimente exterioare, întâmplări disparate sau din banale coincidenţe. Insăşi numirea unui fapt eveniment, întâmplare, coincidenţă este o investire prealabilă de sens, însă ideea îmi pare că rămâne.

Suntem construiţi sa trăim într-un univers coerent, iar cum acesta nu este coerent de la sine, ni-l facem noi înşine. Construim scenarii colând evenimente izolate, inventăm lanţuri cauzale şi suntem in stare să scoatem pilde si din piatră seacă.
Dacă un vecin injură un alt vecin, iar acesta din urmă moare peste cateva zile, tentaţia imediată este de-a cauta un sens care va lega cele doua evenimente. Dacă peste câteva săptămâni moare şi primul vecin, deja avem o telenovelă de supoziţii, nu-i aşa?

Poate că am exagerat pornind de la imaginea încetăţenită a prăbuşirii Imperiului Roman şi tendinţa minţii umane de-a inventa sens şi-a construi coerenţă în curgerea haotică a evenimentelor, însă voi ce părere aveţi?

A se citi: Europa în faţa oglinzii – Josep Fontana.

Întotdeauna mi s-au părut pitoreşti numele de sate care au format reţeaua afectivă în mijlocul careia am crescut (de regula, sate/comune din jurul Moinestiului). Bucşeşti, Tărâţa, Pârjol, Pustiana, Poduri, Prohozesti, Cernu, Turluian, Scorţeni, Solonţ, Cucuieţi, Măgireşti. Ardeoani, Zemeş ş.a.

Printr-o întîmplare fericita, am avut ocazia incidentală de-a fi martorul lipsit de condescendenţă al unei rute pre-orăşeneşti. Am vrut să fac pe turistul şi să iau pulsul poporului navetist. Muncitori la uzinele din oraş, liceeni de la sate, pensionari cu diverse probleme într-o perpetuă deplasare între metropolele din jurul Moineştiului.

Astfel, am punctat nelipsitul bar de gară, tabelul cu rutele şi câţiva cetăţeni. La fel cum în colţ de sat se aude Radio Romania Actualităţi răsunând dintr-o grădină misterioasă, la fel in orice rată e un nene popular care vorbeşte cu toţi, se cunoaşte cu şoferul şi ştie tot ce mişcă pe plan local. În acest caz, nenea a dorit (lărgindu-si audienţa) sa apară în poză în exclusivitate pentru cititorii selecţi ai acestui minunat blog.

Ajungând în sat, cunoştinţele mele etnografice s-au lărgit considerabil cu:
o fântână sălbatecă
o mamaie domestică
un cal în dreapta oiştii (de necrezut, nu-i aşa?)
o plasă de rafie mobilă
o doză de creativitate moldovenească
si celebrul copil din mediul rural julit la nas (l-au dat şi la ştiri).

Revenind în oraş, am profitat de vremea frumoasă pentru a face, în privirile îngrozite ale localnicilor, câteva poze. Am dat de:
primarul Municipiului Moinesti (unele ziare locale au povestit în chip maliţios de tunurile sale)
câteva indicii ale bunăstarii culturale şi economice ale zonei
noile semne emise de primărie
o alegorie interesantă
celebrul trotuar care se termină brusc
scările unde m-am dezvirginat (au rămas încă urmele)
şi alte minunăţii.

Am pus toate pozele aici şi revin mâine.

Am găsit într-o însemnare următorul videoclip şi mi s-a făcut rău. Fizic. E un filmuleţ care prezintă momente recente petrecute întru-un oarecare studio de la o oarecare televiziune. Imaginează-ţi că în timpul acelei înregistrări tu citeai o carte, tu scriai pe blog, tu veneai de la muncă, tu erai ieşit în oras cu prietenii. În acelaşi timp, contemporani cu tine, doua personaje îşi cântau oda prostului gust pe un anumit post de televiziune în cadrul aceleiaşi comunităţi din care faci şi tu parte.

Aceeaşi senzatie fizică de greaţă m-a lovit în plină petrecere RoBlogfest când, undeva în cursul festivităţii de premiere, moderatorul încercând să-şi ilustreze nu ştiu ce poantă, a zis menţionat România în spiritul lui “păcat că-i locuită”. Cu o bere în mână, măcinat de o stare de bună dispoziţie fără culori naţionale, subit cineva mi-a adus aminte de România sub aceeaşi formulă peiorativă inoculată de părinţi dezamăgiţi, profesori acriţi şi spirite ruşinate de destinul mioritic.

Cineva m-a tras de mânecă şi mi-a amintit despre presupusa vinovăţie a faptului de-a fi român, despre presupusa calitate de-a fi român în orice situaţie coditiană. Vechiul sindrom al românii au ieşit la picnic de 1 Mai, românii au luat cu asalt supermarketurile de sărbători. Care români? Care e legatura solidă între o identitate naţională construită şi reflexele de consumator?

Dorm ca un român, beau bere ca un român, dansez ca un român? Scriu din România, ma duc la w.c. în România?
Cât de uşor într-o conversaţie pe tren apar substantivele român, România. Cât de uşor ne amintim unora altora că suntem problematici ca nationalitate, ca suntem peiorativi ca normalitate civică, că suntem dejectia unor condiţii incerte de civilizaţie, că suntem produsul expirat al unui trecut suspect?

Sunt zile în care consum dureros de multă energie pentru a mă ţine la distanţă de o realitate contemporană pe care sigiliul meu de iluzii n-o poate digera la nivel intim. Recent, au fost zile în care pata pe trecutul lui Traian Răzvan Ungureanu n-a existat, în care filtrarea balcanic-mediatică asupra lui Costel Busuioc (vezi articolul lui Alex Mihaileanu) am încercat s-o fac inexistentă, când ieşirea la rampă a lui Traian Basescu a avut loc într-o realitate îndepartată, când (azi) am încercat să mă şterg la ochi văzând prestaţia scenografică marca Bahmuţeanu/Prigoană (ştiu ca există şi invidiez pe cei care n-au auzit în viaţa loc de aceste nume).

Dincolo de necrezutul propriei mirări prosteşti, există pentru mine şi un necrezut al situaţiei în sine. În genul: nu, pe bune, lucrurile acestea chiar sunt posibile? adică, chiar au existat şi încă există în jurul nostru? adică, nu i s-a făcut nimănui rău până acum?

Unde sunt masochiştii propriei normalităţi construite? Când ajungi la capătul unei senzaţii de vomă din cauza unei Românii ce doreşte să te imbine cât mai des cu propria duhoare, ce speranţe te mai menţin a doua zi în starea ciudată a sictirului amestecat cu dorinţa de-a schimba ceva în jurul tău?

Uneori, mă simt în mod tâmp depăşit.

Pe scurt, cum naiba vă amagiţi? Cum vă consolaţi? Care-i secretul acestei imunităţi la sentimentul de căcat de-a fi român?