Suntem un medium al culturii. O gazdă.
Unii încă mai cred că-şi conduc propria viaţă.
Noi suntem cei posedaţi.
Cu toţii bântuim şi suntem bântuiţi.
Întotdeauna prin noi işi duce viaţa ceva străin. Întreaga noastră viaţă este vehiculul a ceva care trebuie sa vină pe lume.
Un spirit malefic. O teorie. O campanie de marketing. O strategie politică. O doctrină religioasă.

– Eşti încă tânără, Rhonda, zice. Trebuie să-ţi reiei studiile şi să transformi durerea asta în bani.

Cel mai bun mod de a-ţi irosi viaţa e să iei notiţe. Cel mai uşor mod de a evita sa trăieşti e să te mulţumesti să observi. Să cauţi detaliile. Să relatezi. Să nu te implici.
Cîntec de leagăn – Chuck Palahniuk

Ieri, în timp ce eram pe o creastă subcarpatică din împrejurimile Moinestiului, mă gândeam la istoria din spatele expresiei te mănâncă-n fund. Cum a ajuns fundul ce are nevoie de un scărpinat să reprezinte propulsorul unor actiuni imprudente sau să ilustreze dorinţa nestăvilită de-a a comite o faptă iresponsabilă ce nu se încadrează în media acţiunilor normale pe care comunitatea ţi le-ar recomanda?

Ieri mi-am agăţat aparatul foto de gât şi-am pierdut jumatate de zi străbătând singur locuri si dealuri nevăzute de ani de zile. Dintr-o dorinţă turistico-afectivă de-a contabiliza schimbările şi permanenţele.
Am avut timpul şi dispoziţia pentru rememorări şi câteva poze. Dincolo de defrişările brutale şi SUV-urile cu care angajaţii Petrom străbat drumurile forestiere către parcurile si sondele izolate, lucrurile au rămas la fel.
Am pus toate pozele aici: Moinesti02