În lupta cu procrastinarea, un jurnalist a început să se documenteze despre obiceiurile marilor artiști. Cum și când scria James Joyce sau Thomas Mann, cum muncea Mozart sau Beethoven. Ce făceau în fiecare zi acei oameni mari care au scris și compus opere și care, la urma urmei, au fost atât de inspirați.

A început un blog unde strâns ritualurile zilnice ale marilor creatori. Din acel blog, când poveștile s-au aglomerat, a scos o carte. Daily Rituals: How Artists Work.
Este o carte documentată (jurnale, mărturii ale contemporanilor, biografii) și plină de anecdote, pe care am citit-o cu speranța că voi afla niște revelații.

Realitatea, în schimb, a fost la polul opus al banalității. Marii artiști nu făceau lucruri extraordinare, iar elementul comun al tuturor poveștilor adunate în carte este unul singur: marii artiști au dus o viață plină de rutină și au muncit mult.
Mi s-a părut ciudat. Aceste trăsături sunt comune majorității oamenilor din ziua de azi. Duc o viață plină de rutină (întreruptă de concedii și vacanțe) și muncesc mult.

Chestia cu rutina, recunosc, m-a dezamăgit. Un portret generalizat – care reiese din carte – arată niște oameni care se trezesc dimineața și scriu până la amiază. După prânz urmează o scurtă plimbare, iar apoi revin la masa de scris. Seara este rezervată prietenilor, familiei și lecturilor.

Este un pattern în care l-am întâlnit în majoritatea poveștilor strânse în carte: prima parte a zilei este solitar-muncitorească, iar seara devine social-relaxantă.
O parte a zilei este controlată prin muncă, a doua parte a zilei este lăsată liber pentru ceea ce poate ieși frumos din interacțiuni sociale și lecturi.

Desigur, au fost și scriitori care lucrau noaptea (cum era Balzac), dar ei erau excepțiile. Majoritatea se apucau de scris dimineața, înainte sau după micul dejun. Erau plini de tot felul de tabieturi și obișnuițe (Hemingway, de exemplu, scria în picioare, iar Proust scria deseori în pat), dar majoritatea erau niște simpli oameni care se așezau în fața unei mese.

“De unde vă vine inspirația?” este una din cele mai jenante întrebări pentru un scriitor, povestea Pamuk într-un interviu. Este o întrebare ciudată pentru că nimeni nu-i cunoaște răspunsul, dar începutul, judecând după obiceiurile artiștior, are legătură cu ideea de a sta multe ore la o masă. Este pur și simplu o disciplină a rutinei.

T. S. Eliot și-a scris multe din poeziile sale la locul de muncă (într-o bancă) printre corvoadele zilnice sau în pauzele de masă.
Pamuk are propriul birou (norocul unei familii înstărite) situat într-un alt apartament decât cel în care locuiește. Un birou la care se duce ca un simplu funcționar pentru a scrie. Rezultatele, e drept, sunt diferite de cele ale unui simplu funcționar, dar rutina nu este cu nimic diferită.

Murakami este un alt exemplu (nu mai țin minte dacă este ilustrat în How Artists Work). Povestește într-un interviu că este un scriitor disciplinat. Scrie zilnic un anumit număr de ore și mereu se oprește atunci când simte că mai are lucruri de spus. Ziua următoare revine în fața biroului și, din restul nescris al zilei precedente, își continuă povestea.

Ce nu am găsit în How Artists Work, am căutat eu însumi prin interviuri (The Paris Review este o sursă bună), dar impresia cu care am rămas la final este că imaginea artistului posedat de inspirație este o realitate care face parte din ordinul excepției. Majoritatea sunt pur și simplu niște elevi silitori, disciplinați și curioși care se mișcă – în perioadele când sunt productivi – în mijlocul unei rutine autoimpuse.