Este o bicicletă nouă pe care am luat-o – sub formă de împrumut – de la centrul de închiriat I’ Velo din Parcul Herăstrău (imediat cum ieși – spre parc – din stația de metrou de la Aviatorilor). Încă nu s-a deschis sezonul, dar sunt unul dintre bloggeri contactați de Green Revolution.
“Să-ți dăm o bicicletă, să te plimbi și să scrii ce vrei tu”
Sâmbătă, 29 martie, urmează – Marea bicicleală – să se deschidă noul sezon de închirieri.
Mă aștepta – mă rog, nu doar pe mine – o tipă simpatică să-mi facă o poză pentru a o pune pe site. Am luat o bicicletă din rastel și am făcut câteva ture de trotuar.
“Să spun și un mesaj?”
“Da, va fi scris sub poza ta”
“Mesaj” este mult spus. Am doar câteva amintiri legate de acea vară de acum câțiva ani când bicicleta îmi devenise atât mijloc de transport, cât și ocazia de a cunoaște oameni noi în cadrul acelor evenimente care se organizau pe atunci (Bikewalk sau Ciclopromenada nocturnă). Uitasem de metrou și trolee. Mă împrietenisem atât de mult cu parcurile și bulevardele încât aveam impresia că abia m-am mutat în București și arunc în jur o nouă privire.
Prima zi n-a fost atât de norocoasă. M-am întors pe bicicletă spre casă (Dristor) pe bulevarde aglomerate, gestionând cu stângăcie spațiile înguste dintre mașini, făcând tot felul de ocoluri pe străzi pe care mi se închipuiam libere, dar le găsisem la fel de aglomerate cu trafic.
A urmat apoi alt nenoroc. Nu mi-a încăput în lift. Cu alte biciclete, în alte lifturi, nu avusesem nicio problemă. Acum, am luat-o de cadru și am urcat cele cinci etaje pe scări.
“Cum ți se pare? Sunt biciclete noi. Sunt mai ușoare decât vechi” mă întrebase după ce făcuse pozele.
După cinci etaje, greutatea devine relativă.
În aceeași seară, am ieșit în IOR. Vorbisem cu Dragoș cu o zi înainte să trec pe la el, să împrumut două cărți. Acum, seara, am făcut un mic detur prin parc, am înghețat de frig și abia apoi m-am dus la Dragoș.
N-am avut noroc cu cele două cărți la care mă gândisem. Orbirea şi Curcubeul gravitaţiei.
Avea Orbirea în două exemplare, unul vechi de la Editura Univers, legat din nou, și altul nou, în ediția de la Polirom, dar n-a ieşit prea bine.
N-am vrut să iau ediția veche (era cusută prea strâmt şi aș fi citit cu greutate cuvintele din jurul cotorului). n-a vrut să-mi dea ediția nouă. Pot să iau orice alte carte, dar nu pe aceasta.
“Sau Aşa grăit-a Zarathustra. În rest, orice carte”
În ce privește Pynchon, mă râzgândisem de pe drum. O voi citi altădată. Luasem de la bibliotecă Intriga matrimonială și n-am mai vrut să mă aglomerez.
Am luat de la Dragoș – trebuia să iau ceva, dacă tot m-am deranjat și l-am deranjat – cartea lui Umberto Eco: Confesiunile unui tânăr romancier. Sunt niște cursuri de-ale lui, iar titlul este o glumă. Eco este un tânăr romancier care și-a început cariera în 1980 (când Numele trandafirului a fost publicat):
Mă consider așadar un foarte tânăr și, desigur, promițător romancier, care a publicat până în prezent doar cinci romane și care va publica nenumărate altele în decursul următorilor cincizeci de ani.
De fapt, îmi surâsese ideea cu bicicleta pentru diminețile în care mă trezesc la la 5-6, scriu câteva ore, iar apoi – mă gândisem – mi-ar prinde bine puțină mișcare.
Miercuri dimineață, m-am văzut cu Andrei în parc. Îl sunasem să-l întreb când iese să alerge. Acum se pregătește pentru nu ştiu ce cross. dar Andrei iese oricum să alerge. E noua lui pasiune pentru care îl invidiez.
E o dimineață rece și senină. Îmi simt mâinile înghețate pe ghidon și abia după un tur de parc simt că mă dezgheț.
E ceva totuși magic cu diminețile în acest parc. În fiecare zi, cineva aleargă sau se plimbă cu bicicleta. A devenit o realitate atât de obișnuită încât parcă niciun eveniment global nu o mai poate schimba. În ziua de 21 iunie 1941, parcurile din Berlin erau pline. O zi frumoasă, caldă, tocmai bună pentru o plimbare sau un picnic. Câteva sute de kilometri mai la est, în acea dimineață, începuse operațiunea Barbarossa. Într-un loc, începuse cea mai mare ofensivă terestră cunoscută în istorie, într-un alt loc, cu parcuri și păsări, oamenii ieșeau la plimbare.
Nu contează ce eveniment major se întâmplă prin alte părți, oamenii vor continua să iasă în parcuri. Este un gând nu tocmai precis (sunt sigur că în ultimii ani de război, germanii n-au mai ieșit prin parcuri cu aceași naturalețe și încredere în viitor ca în vara lui 1941), dar îmi revine ori de câte ori văd oameni care se plimbă sau aleargă, în orice dimineață, în orice parc.
E un semn de normalitate. În dimineața când m-am dus prea devreme la Schönbrunn și așteptam să se deschidă, parcurile și grădinile din jur erau pline de oameni care făceau jogging. Încă țin minte imaginea acelor bătrăni care alergau cu bețele în mână printre copacii ale căror coroane era tunse după același model.
Am făcut două ture de parc. Cam șase kilometri, îmi spune Andrei. O întâlnire asimetrică (el a alergat, eu m-am plimbat), dar un bun început de zi. Acasă, după ce am cărat din nou bicicleta pe scări (“Sunt modele noi, sunt mai ușoare decât cele din anii trecuți”), am găsit pe birou un pahar cu fresh de portocale.
“Când mai ieșim?” îl întrebasem pe Andrei, la despărțire.
“Mâine, dacă vrei”
“La aceeași oră?”
“Nu sunt sigur, să mă uit pe agendă”
Cu Andrei nu există “Hai să ne vedem zilele astea”. Răspunsul e inevitabil:
“Stai să mă uit în agendă”
Agenda a fost liberă a doua dimineață, la aceeași oră și de data asta ieșirea a fost o plimbare simetrică pentru amândoi. Venise și el cu bicicleta. E o dimineață de odihnă pentru el, antrenamentul se încheiase.
M-am întors a doua dimineața pe scări, cu bicicleta în spate, și am găsit al doilea pahar cu fresh de portocale.
Sâmbătă, mă voi duce la evenimentul de deschidere al noului sezon de închirieri. Mare bicicleală. Luni, la centrul I’ Velo, în timp ce mi se completau datele, veniseră două cupluri. Crezuseră că s-a deschis.
“Există cerere” observasem parcă cu o mirare nelalocul ei. Oamenii încă se plimbă cu bicicleta prin București.
“Știți, eu n-am mai urcat pe o bicicletă de 145 de ani, îmi era dor”