Dacă ai fi tras o linie de la talpa tenișilor până jos, ai fi numărat treisprezece etaje. Tolănit pe capanea de pe balcon, cu picioarele pe balustradă, fumam ca într-un film prost în care scena de început e idilică pentru a crea un contrast în mintea spectatorilor care, în mod evident, nu bănuiesc dezastrele care stau să înceapă.
“Există o pompă la etajul 8, deci nu trebuie să vă faceți griji cu presiunea” ne-a spus proprietara, în prima zi.
Ce să zic, avusese dreptate, anii cât am stat acolo nu ne-am plâns de presiune.
Luasem canapeaua de la un prieten care avea o casă pe Mătăsari unde făcea tot felul de evenimente culturale. Îi rămasese după filmarea unui film de groază și americanii n-au vrut să se care peste ocean cu canapea pe care personajul principal fusese înjunghiat. Dacă veneai dinspre Parcul Titan pe strada Barajul Sadului, la blocul cu treisprezece etaje ai fi observat un singur balcon descoperit. Acolo am pus canapeaua de pe care fumam acum.
Proprietara ne-a spus că nu mai locuiseră acolo de mult timp. A stat mama ei până acum câțiva ani, dar s-a îmbolnăvit și s-a mutat la Câmpulung pentru a-i prii aerul de acolo.
“Deși e o zonă subcarpatică, aerul e tare ca la munte, e un caz unic în țara noastră”
O crezusem pe cuvânt, dar balconul deschis a meritat tot norocul pe care mi l-am dorit atunci când am dat cu banul să ne alegem camerele. La final, poate camera lui Tony era mai bine mobilată, dar nu avea balcon.
Dimineața, acolo îmi beam cafeaua. Când te aşezai pe canapea, dincolo de balustradă, orașul se lăsa în jos o dată cu tine și se transformă într-un zumzet amestecat de claxoane, copii ţipând, păsări, lătrat de câini şi tramvaie.
Mă jucam cu ţigara pe marginea scumierei când am auzit telefonul. Un mesaj.
“Aş dori să vă sun cu o propunere. Ana, Crazy PR”
Slavă Domnului, dacă ar fi sunat direct, n-aş fi răspuns. De când cu datoria la bancă, am învăţat să nu mai răspund numerelor necunoscute. Te sună şi te bat la cap. Nu am banii acum, dar când îi aveţi, mai aşteptaţi câteva luni, domnule, nu merge aşa, aţi făcut un credit şi nu v-aţi plătit ratele de 16 luni, urmează staţia Dristor cu peronul pe partea stângă, haideţi că nu mai semnal. Da, Tony devenise specialist să imite anunţurile de la metrou şi apoi, după ce închideam, izbucneam amundoi în râs.
Am sunat înapoi şi am auzit o voce răguşită care rostea o propunere din partea unei companii mari de cosmetice.
“Avem un proiect care urmează să fie realizat pentru unul dintre clientii agenţiei noastre şi ne-ar bucura foarte mult o colaborare cu tine.”
Observasem mesajele din prima zi când ne-am mutat acolo.
„Exista o societate secretă care te urmărea când erai mic?”
Erau scrise pe un banner agățat pe blocul de vizavi.
“Nu știu, eu am crescut în vremea când se zvonea că sunt oameni în mașini negre care răpesc copii pentru a le lua organele”, zice Tony.
Căutasem două săptămâni să închiriem ceva, dar nu avusesem noroc nici cu anunțurile în ziar, nici cu agențiile și nici frunzărind diferite siteuri. Atunci Tony a scris pe Facebook și în câteva ore am găsit ceva. O cititoare de-a lui avea un apartament liber.
“Isus te iubeşte. Am glumit.”
Uneori se schimbau zilnic, alteori puteai citi același mesaj câteva săptămâni sau câteva luni la rând.

*
Era deja acolo când am ajuns. La masa din colț, sub o umbrelă mare, colorată cu sigla unui producător mondial de răcoritoare. Vorbea la telefon, iar pe masă în faţa ei stăteau un pachet de Vogue Lila şi un alt telefon. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, dar avea un aer al naibii de ocupat. Genul de femeie sexy care dă senzaţia că este în control şi se ocupă de lucruri importante. Vorba aceea, nimic nu e mai plictisitor decât o femeie care nu are ce face.
O salut din privire, strângem mâna, mă salută în timp ce își ia la revedere la telefon, mă așez, o privesc mai bine şi îmi dau seama că nu e sexy.
“Nu ne cunoaștem, dar să știi că te citesc din când în când.”
“Rău faci” îi zic.
Râde.
“Că te citesc sau că o fac din când în când?”
Apare chelnerul, cer o cafea și mă pregătesc pentru discurs.
“Uite de ce am dorit să ne vedem, lansăm un nou parfum pentru femei şi căutăm nişte ambasadori de brand în rândul unor bărbați cu appeal la publicul feminin”.
E dimineață și terasa este deja plină. În dreapta noastră, un tânăr blond cu fizionomie de străin citește de pe Kindle în timp ce cu cealaltă mână își amesteca limonada imensă din fața lui.
“Parfumul se va lansa cu sloganul Unele femei cuceresc pentru totdeauna”
Purta o cămasă mov cu mânecile suflecate și observam cum gesticula cu mâna pe care avea o brățară maro de piele. Genul acela de chilipir pe care îl găsești la târgurile handmade și pe care le poartă toți vamaioții.
“Vrem să realizăm o serie de articole cu ajutorul unor tineri scriitori, jurnalişti şi bloggeri dispuşi să creeze o poveste proprie în jurul sloganului parfumului.”
La masa de lângă noi, unde tănârul blond citea de pe Kindle, a venit o tipă roșcată.
“Sorry, I was stuck in traffic”
“It’s ok, I was enjoying reading”
Ana părea că nu observă nimic din jurul ei. Îi sună telefonul, se scuză și răspunde.
Îmi aprind o țigară și regret că nu am comandat și apă. Ziua se anunță caniculară, sunt deja la a doua cafea și mă simt deshidratat. Studiile spun că ai nevoie de jumătate de litru de apă pentru a-ți reveni după o ceașcă de cafea.
Tipa roșcată care tocmai venise scoate o agendă pe masă în timp ce el îşi bagă Kindle-ul într-o geantă pe care Tony ar descrie-o de poponar.
“Monday, first day, it’s ok for you?”
„What’s is schedueled in the first day?”
„Articolele vor fi publicate in numărul din iunie al mai multor reviste pentru femei,” revine Ana.
Poate sunt buzele puțin groase, poate e nasul, poate sunt sprâncenele cam dese, dar are ceva oriental în ea.
“În cazul în care te interesează, am aprecia un răspuns cât mai repede. Desigur, să te gândești și la implicațiile financiare”
O rog, nu știu de unde am luat acest obicei, să îmi trimită și pe mail detaliile proiectului. E ca și cum aș uitat tot și am nevoie să revăd totul scris într-un fișier. Sau poate e doar lenea mea.