La finalul unui articol despre recenta lectură publică a lui Cărtărescu, un comentator i-a reproșat pur și simplu că se ocupă de probleme adolescentine. Este ca și cum un autor este doar un adolescent întârziat care se ia în serios, care suferă și care complică inutil lucrurile povestindu-și visele şi aruncând o privire în jur care încetinește timpul.
Mă rog, citatul complet este:
“Cam toate scrierile lui lasă impresia unui adolescent întârziat care bâjbâie…”

Mi-a rămas în minte acest reproș pentru că mi se întâmplă de multe ori, atunci când scriu, să mă gândesc că anumiți oameni mari au rezolvat problemele care încă mă preocupă și au trecut mai departe. Nu pot încă să mă întreb cine sunt eu, ce înseamnă că voi muri, ce înseamnă că trece timpul. Sunt probleme pe care le aveam și-n adolescență și pe care, dacă le-aș fi comunicat, cineva din jur mi-ar fi spus că rezolvarea lor poate fi găsită ușor. Ieși din casă, apucă-te de făcut sex, încearcă să uiți aceste gânduri, hai la o bere, lasă filozofelile ieftine.

Am citit recent un articol în engleză pe care din păcate nu mai reușesc să îl găsesc. Spunea că rândurile unui scriitor cuprind încrifrată rezolvarea – sau încercarea de a rezolva – faptului cutremurător de a fi în viață, iar noi citim literatură pentru a afla cum se zbate un scriitor în spațiul acestei încercări.
Nu era folosită expresia “what makes you tic”. Nu era vorba de ce anume te ține în viață sau la ce lucruri serioase rezonezi, era mai degrabă cum reușeștî să te împaci cu faptul că ești în viață, cum poți să dansezi când totul arde, cum poți să cânți când totul se scufundă, cum poți să zâmbești când ai un pistol la tâmplă.

Dacă din perspectiva mortalității, viața parte o joacă în fața unui pluton de execuție, cum te poți împăca cu acest lucru? Adică, ce poți face mai mult sau mai puțin în jurul gândului că la un moment dat plutonul va ridica armele și va ținti, ce poți face mai mult decât să te joci?
De la un punct încolo, renunți la adolescență – unde lucrurile au o anumită seriozitate – și revii dincolo de ea într-un spațiul ludic în care dansezi și inventezi labirinturi doar pentru a exista ceva între tine și neantul din jur.

Practic, dansul e o parte din rezolvarea – sau singura rezolvare posibilă – faptului de a fi în viață. Nu poți decât să dansezi, să te joci, să inventezi și să creezi. Dacă există în toate acestea o dorință de performanță, ea nu poate ascunde decât disperarea mută a unei lipse inițiale de sens. Dacă nu există un sens gata pregătit, nu poți decât să-l inventezi tu însuți acceptând caracterul ludic al lumii.

Dincolo de ludus mundi, totul devine joc și invenție. Îți fabrici propriile provocări și îți torci propriile adevăruri. Dacă tot ne jucăm, hai să transformăm jocul în performanță, în cunoaștere de sine și într-un dans până la epuizarea care nu apare decât foarte târziu. E ca o insomnie care te consumă, dar care nu se poate consuma pe sine în spațiul somnului. Adică, ce poți face atunci când decizia de a adormi nu-ți aparține? Începi să dansezi.

PS: Am găsit articolul în engleză. Este un interviu cu scriitoarea Amy Hempel, iar citatul – din Gordon Lish – este următorul:

“Wear your heart on the page, and people will read to find out how you solved being alive.”