A quiet desperation in his voice.
Poate este o replică dintr-un film sau poate am citit-o în vreo carte, dar de câteva zile îmi parazitează gândurile. Este un clișeu. Am senzația că expresia a fost folosită de zeci de ori în diferite contexte și cumva mi s-a lipit în spatele unor gânduri devenind un filtru prin care îmi pun anumite întrebări.

Copilăria și adolescența n-au avut pentru mine o graniță precisă. N-am știu când s-a terminat una și când a început cealaltă şi n-am știut, mai ales, când trebuie să se întâmple această schimbare.

Am trăit vacanțe de vară cu gândul trist că, o dată cu trecerea anilor, din ce în ce mai multe lucruri îmi vor fi interzise. Nu mă mai pot urca în copaci, nu mai pot merge la furat de cireșe, nu mă mai pot juca prin blocurile aflate încă în construcție sau nu mai pot sări într-o grădină pentru a aduce o mingea care, în urma unei serve prea înalte, a sărit peste gard.
Nu știam când anume “E doar un copil” se va transforma în “Ești mare, nu ți-e rușine?”. Adică, când devine ridicol să te dai cu un cărucior cu rulmenți?

În această copilărie-adolescență se întâmpla uneori ca melancolia să mă viziteze fără niciun motiv. O ceață rece și gri se așeza pentru privire și făcea ca totul să devină lipsit de sens. Deveneam pur și simplu melancolic – un sentiment deloc romantic – și nu mai găseam niciun motiv să mai fac ceva. Se petrecea o ruptură care îmi amintea că nimic nu are niciun rost pe lume, inclusiv faptul că merg la școală, inclusiv faptul că trebuie să mă ridic din pat sau că trebuie să culeg gândacii de Colorado de pe frunzele de cartofi.

E ca și cum îți faci toate planurile din lume, e ca și cum știi că mâine trebuie să pleci într-o excursie de mult visată, este ca și cum te joci, alergi după o minge, te urci pe garduri, strigi pe cineva și brusc, te întrebi, prostește și într-o doară, în mijlocul unui curent împotriva căruia nu poți să lupți, te întrebi ce înseamnă toate acestea.

Credeam că doar mie mi se întâmplă asemenea crize de melancolie până când l-am descoperit pe Eliade. Tănârul Eliade își făcea toate planurile din lume, avea liste de lecturi și ore furate somnului în cadrul unui program supraomenesc, dar se trezea uneori paralizat de gândul că nimic din toate acestea nu are niciun sens. Melancolia devenea antiteza productivității. Un dușman cu care trebuie să lupți mobilizându-ți toată voința de care ești în stare.

Melancolia, indiferent câtă poezie putea să se gândească în mijlocul ei, era un pur și simplu o ispită căreia trebuia să-i spun “Piei, Satană!” Melancolia îmi împărțea viața în două. Într-o viață, vedeam totul clar și lucid, dar îmi era rău. În altă viață, mă amăgeam singur, dar îmi era bine.

Mulți ani mai târziu, dincolo de lipsa de sens, am început să asociez melancolia cu plictisul pe care-l simțeam în după-amiezile de duminică. Am fugit de plictis cu aceeași disperare cu care nu doream să mă las tras la fund de greutatea melancoliei. Oricum aș fi privit, plictisul era în mod clar o înfrângere, un păcat şi, mai mult, o renunțare la luptă.

Atât melancolia (senzația că nimic nu are niciun rost), cât și plictisul nu reușeau decât să umilească. Am nevoie de o minimă iluzie de importanță a gesturilor mele pentru a face ceva. Nu pot funcționa cu gândul nimic din ceea ce fac nu pulsează nicăieri, că nu are niciun rost, că se pierde în curgerea inconștientă a entropiei.

Știam lucrurile acestea, dar nu am reușit să găsesc niciun motiv rațional pe care să-l interpun în minte însumi și melancolie. Pur și simplu, nu există niciun motiv logic pentru care să mă ridic din pat în fiecare dimineață.
Cum melancolia se transforma într-o senzație de umilire care îmi amintea de propria micime și inutilitate, lupta impotriva ei căpătase o miză a orgoliului și a demnității.
Nu știu de ce, dar nu e demn din partea mea să mă las purtat de gânduri melancolice.

În fine, am găsit tot felul de explicații pentru propria melancolie. Sunt o fire slabă și – vorba bunicii – gingașă. Sunt moldovean și fac parte dintr-o tradiție a melancoliei (tănârul Eliade își explica melancolia prin rădăcinile moldovenești din partea mamei). Poate nu sunt o fire slabă sau poate nu are nicio legătură cu matricea stilistă în care m-am născut. Poate melancolia este o constantă a condiției umane. Poate că, și mă temeam de acest gând, melancolia este singura realitate. Doar melancolia îmi arată adevărata față a lumii: una lipsită de rost și golită de orice valoare.

Mi-am adus aminte de melancolie întrebându-mă dacă cineva ar fi putut spune despre mine, auzindu-mă la un moment dat:
“He had a quiet desperation in his voice”

Dincolo de disperarea în fața unei nedreptăți sau a pierderii cuiva drag, poate există cumva o disperare mută a simplului fapt de a fi în viață. O disperare pe care eu nu sunt în stare să o simt pentru că mereu îmi fac planuri, pentru că am superstiția productivității, pentru că îmi proiectez într-un anumit fel viitorul, pentru că mă agăț de iluzia de a face totuși ceva cu viața mea.
Trebuie să-mi ocup neapărat timpul pentru că în acel gol al invactivității, melancolia se poate strecura așezând un pustiu și o disperare peste gesturile mele.

Nu știu de unde a apărut expresia a quiet desperation in his voice, dar am simțit-o actuală uitându-mă recent la filmele lui Aki Kaurismäki. Am auzit de acest regizor finlandez citind un interviu cu Murakami. Este cineastul lui preferat.

E multă singurătate în filmele lui Kaurismäki, e multă melancolie și disperare mută. Personajele lui trăiesc în mijlocul unui deșert pe care-l simți în camerele, pe holurile, pe străzile și, în general, în toate universurile prin care “eroii” își poartă prezența.
În mod ciudat și în ciuda a toate, la final, totul se termină cu bine.
Dincolo de orice disperare, dincolo de orice nori (Drifting Clouds), dincolo de injustiție (Light in The Dusk) dincolo chiar și de pierderea memoriei (The Man Without a Past), există o salvare, o căldură, posibilitatea unei îmbrăţisări şi a unui nou început.

A quiet desperation in his voice. Mi-am adus aminte de expresie trezindu-mă în această dimineață cu gândul că poate n-ar trebui să mă ridic din pat atât de devreme. E sâmbătă. De ce să vin la bucătărie, să-mi fac un ness, să deschid notebook-ul și să scriu?
Poate este o întrebare greșită pentru că încă se agață de iluzia unui sens și al unui motiv. Nu am nevoie de un motiv să mă ridic din pat. Nu sunt atât de important încât să spun lumii:
“Dați-mi un motiv să mă trezesc și să vă binecuvântez cu prezența mea”

Mă ridic din pat și apoi, pur și simplu, viața se întâmplă.  Poate nu am nevoie de cârje mentale pentru a suporta efortul unei zile în care n-am niciun motiv să mă ridic din pat și poate însuși acest gând face parte din expresia a quiet desperation in his voice.