Sunt oameni care se plâng cât sunt de ocupați cu un aer de mândrie. Faptul de a fi ocupat este pentru aceștia un semn că au un sens în viață, că sunt angrenați într-un proiect, că undeva este nevoie de ei.

În vreme ce pentru mulți a fi ocupat este o victorie, realizez din ce în ce mai accentuat că este de fapt o înfrângere. Există diferențe între a fi ocupat și a fi productiv sau eficient și de multe ori a fi ocupat denotă simpla incapacitatea de a prioritiza (de unde și moda multitasking-ului)

De vreme ce a fi ocupat pare să legitimeze totul, cu aceeași ușurință a ajuns să scuze totul. Amân decizii și relații, nu mă văd cu prieteni, mă port aiurea, fug de ceea ce îmi este frică, rămân în zona mea de confort pentru că sunt ocupat.
La final, ajung prea ocupat să-mi fac o familie, să-mi urmăresc un vis.

A fi ocupat este legitimația omului modern. Uitați-vă la mine, sunt ocupat ca și voi, am treburi, sunt important, primiți-mă și pe mine în clubul vostru!

Sunt oameni care îmi spun că am timp liber (să citesc, să mă uit la filme, să ies oraș, să călătoresc etc.) de parcă timpul liber este echivalent cu lenea și incapacitatea de ți-l ocupa în permanență.

Observ totuși că noua formă de lene este să-ți lași timpul ocupat de alții, să jonglezi aiurea în circul multitasking-ului, să te bucuri că nu mai ai timp de tine însuți, să nu simți cum trec anii, să te uiți în urmă și să vezi că n-ai făcut nimic cu excepția faptului că ai fost foarte ocupat tot timpul.

Tot ce ni se întâmplă în viaţă este într-un final integrat într-o poveste proprie. Povestea visului nostru, povestea părinţilor noştri,  povestea iubirilor şi a durerilor noastre. Atunci suntem dezorientaţi, suferim pentru că nu găsim povestea în care să aşezăm ceea ce ni se întâmplă. Într-un final găsim povestea, durerea se estompează şi învăţăm să trecem mai departe.

Povestea este – văzută ca un scenariu interior moştenit şi adaptat – este ceea ce oferă sens vieţii noastre.

Dacă o victorie nu este integrată într-o poveste, atunci ea nu are nicio miză. Este ca şi cum ai câştiga o bătălie, dar nu mai ştii care era războiul.
Dacă o înfrângere nu are nicio poveste, atunci ea poate destabiliza în mod iremediabil. Este ca şi cum nu ai avea unde să te întorci să-ţi îngrijeşti rănile.

Poveştile constituie locul geometric afectiv al sufletului nostru. În acest spaţiu ne simţim acasă, simţim o lume caldă şi coerentă unde există sens. Este acel loc interior pe care cei apropiaţi nouă se străduie să nu-l rănească, este ceea ce ne face să creştem încrezători în noi înşine şi în viitorul nostru.

În lagărele sovietice, celulele cu cea mai mare rată de supravieţuire erau cele în care se spuneau poveşti, în care oamenii se adunau şi ascultau poveşti. În frigul siberian, poveştile afectau dorinţa de supravieţuire a unui individ, îi puteau alina durerea şi înstrăinarea într-un univers concentraţionar.

A-ţi spune o poveste înseamnă a încerca să oferi vieţii proprii un sens, la fel cum a asculta poveştile altora este singura cale de-a-i cunoaşte pe ceilalţi. Nu e suficient să ştii ce a trăit cel de lângă tine, dar e necesar să afli şi povestea sa din spatele întâmplărilor.

O poveste – dincolo de rolul secundar de evaziune – operează sensuri fără de care conştiinţa noastră nu poate funcţiona. Tot ce ni se întâmplă este topit într-o structură narativă care este singura modalitate de a ne privi propriile vieţi şi lumea din jur.

Adevărata moarte este lipsa poveştilor care să ne anime viaţa şi visele.