Pentru a ilustra teza titlului vreau să ofer trei exemple de tip tabloid și un tipar de comportament încetățenit la unii dintre colegii bloggeri.

În Kapitalism – reteța noastră secretă (pe care l-am văzut invitat de Parada Film & Tabu și pe care îl recomand) este o scenă în care Dan Diaconescu prezintă la OTV în stilul caracteristic – “Urmează niște imagini absolut halucinante” – un filmuleţ cu doi tineri… făcând sex în iarbă. E greu de crezut cum un banal act sexual în natură poate să fie atât de halucinant.

Într-o revistă de scandal a apărut recent un filmuleț cu Delia Matache (o cântăreață oarecare) în care aceasta se giugiulea cu unul dintre foștii săi iubiți. Întroducerea articolului sună astfel:

Vei avea ocazia să citești conversațiile deochiate pe care artista le purta cu partenerul său de la momentul respectiv. Delia face mărturisiri picante în fața camerei de luat vederi: “Mi-e poftă de sex!” [link]

Halucinant, nu-i așa? Cine ar fi crezut că cineva poate să aibă poftă de sex?

Al treilea exemplu din această serie este un articol (pe care acum nu-l mai găsesc) în care Adrian Enache (un tip care oricum nu se bucură de o simpatie exagerată) era pozat în parcare certându-se cu managerul său (o femeie) reproșându-i că l-a trimis la o emisiune unde a fost pus să curețe cartofi, iar el este un artist etc.
Articolul este scris într-un ton moralizator de zile mari și se încheie cu o idee de mare angajament:
“Dacă ar fi avut trei ore la dispoziție, trei ore ar fi urlat la biata femeie”

Primele două exemple au ca pornire sexul într-un mediu privat care înteresează doar pe cei doi participanți, iar ultimul exemplu pornește de la lipsa de eleganță a unui artist certându-și managerul într-o parcare, însă linia care unește cele trei povești este stâlpul infamiei la care ar trebui să fie puși cei în cauză.

Problema nu este morala îngustă după care se operează în tabloide, ci mai degrabă lipsa de legitimitate a celor care arată cu degetul în mod acuzator.

Am o mare rezervă față de cei care acuză, reproșează și se ridică ca instanțe moralizatoare pentru că, dacă erau atât de curați și-ar fi folosit energiile pentru cauze mai bune. Nimeni și nimic nu se corectează prin acuzații, reproșuri și luări la rost, iar aceste lucruri le știm chiar și analizându-ne sumar relațiile sociale și afective în care suntem angrenați.

În cazul multor bloguri (care rezumă OTV-ul care la rândul său rezumă o mare parte din publicul românesc), situația nu este cu mult diferită de tiparul încetățenit în tabloide. Jigodii care dau lecții de bună purtare, care acuză, care cred că orice femeie care îi face sex oral iubitului său are instincte de curvă, care cred că orice reușită profesională a unei femei se trage din “a știut cu cine să se culce”. Acel comportament de muncitor frustrat care crede că orice femeie în fustă scurtă “o cam caută”.

O atitudine pe care o observi în tabloide, pe bloguri, în comentariile la ziare. Oameni care – de la înălțimea nulității lor – acuză, dau lecții, reproșează, scot ochii, știu ei cum e mai bine și, dacă ai făcut sex într-un parc la 17 ani, vor ține minte și îți vor arunca greșeala în față și la 40 de ani.
E o tară cu structură de mahala în care toți îți cunosc istoria. Țara în care orice ai face, atidudinea față de tine va rămâne în genul:

Cine, mă? Ăla? Ălă care vindea în piață? Ăla care agață gagici la petreceri? Ăla care fuma iarbă cu cei de la bloc? Ăla care scria acum câțiva ani pe blog despre sexul oral? Ăla care acum ceva timp fura borcane cu zacuscă, iar acum s-a ajung sau ce?!

Sunt români pe care nu ai cum să-i mulțumești pentru că nemulțumirea moralistă în care s-au baricadat singuri le justifică cel mai bine înfrângerea. Oameni acri care cer implicare de la ceilalți, iar când acești se implică îi suspectează că „s-au dus după ciolan“, a devenit “unul de-al lor” (vezi problema), caută să-și facă imagine.

Rezerva mea rămâne. Doar jigodiile au timpul liber și motivația interioră să dea lecții, să reproșeze și să acuze. Doar asemenea persoane își doresc să își câștige legitimitatea pe seama altora. Jigodii care nu se aruncă în proiecte, oameni care nu se lasă “expuși”, care nu-și urmăresc propriile idealuri pentru că s-au obișnuit cu propria înfrângere.

În ultimul timp, am visat – reluând la precizie aceleaşi întâmplări – câteva situații concrete trăite recent, iar într-un final m-am trezit – datorită visului – privind într-o nouă lumină ceea ce am trăit.
De exemplu, am visat o întâmplare petrecută în aceste săptămâni cu un amic și în vis mi s-a părut că respectivul amic abuzează de încrederea mea. Ceea ce mi s-a părut ciudat, de vreme ce visul nu prezenta nimic în plus, a fost imaginea și senzația că ceva nu s-a petrecut firesc în întâmplarea cu respectiva persoană.

Ce s-a schimbat de fapt, de vreme ce în vis faptele erau prezentate cu acuratețe, în acelaşi fel, fără nimic în plus?
Diferit în vis a fost distanța dintre mine și fapte, distanță care m-a făcut să realizez că ceea ce am trăi poate fi altfel interpretat altfel; nu neapărat că eu am ajutat pe cineva, ci mai ales că acel cineva a abuzat de încrederea mea.

Azi am avut al patrulea vis din aceeași serie (motiv suficient pentru a observa un pattern), iar glumele obișnuite ale unui cunoscut mi s-au părut total neinspirate în vis, deși în viața reală eram înclinat să le gust.

Visul mi-a prezentat o dimensiune nouă a faptelor datorită distanței de la care erau prezentate acestea. Cu alte cuvinte, lucru evident când vorbim de noi dimensiuni, visul s-a constituit pentru mine ca parte a unui un proces creativ.

Mergând pe firul aceleiași idei, înțelegi de ce scrisul și povestitul unor întâmplări din viața ta, aduce o lumină nouă tocmai prin distanța care o instituie între fapte și reamintirea lor. Când povestești o întâmplare, deși nu distorsionezi faptele, ceva nou se întâmplă, ceva cu totul nou este adus pe scenă, iar aceste lucru este vital pentru înțelegerea a ceea ce ai trăit.

Am pornit de la un caz particular, însă nu e deplasat să spun că povestirea prin scris (ținând un jurnal, scriind pe un blog) a unor întâmplări din viață te ajută să înțelegi mai bine ceea ce ai trăit. De multe ori, ne consultăm cu ceilalți, tocmai pentru că aceștia ne pot oferi o lumină nouă asupra faptelor datorită distanței la care sunt situați. Poate tu vezi altfel lucrurile.

Este ceva firesc uman de a lua distanță față de propriile întâmplări, față de propriile trăiri tocmai pentru a nu te lăsa trăit de evenimente. O euglenă verde nu poate lua această distanță din simplu motiv că este subjugată stimulilor pe care îi primește. În schimb, omul are posibilitatea, prin tot felul de procese creative, să se distanțeze de stimulii vieții reale, să re-creeze alți stimuli pentru a dobândi noi perspective.