Author Archives: Adrian Ciubotaru

Prima zi în "Redescoperă România"

Scriu aceste la Hotel Timișoara unde am stat și anul trecut ca participant la Redescoperă România, excursia Banat și mă gândesc cât de mult a evoluat acest proiect în acest timp și cât de mult a ajuns să însemne pentru comunitatea de bloggeri.

Este clar că vorbim de cea mai mare desfăşurare de forţe, de campania care a cuprins cei mai mulţi bloggeri şi de dovada unui proiect-maraton care reuşeşte să rămâna la fel de proaspăt ca în primele luni.

Ieri, excursia a fost un tur de forţă (Bucureşti-Timişoara pe clisura Dunării) pe un traseu care nu mi-era necunoscut, deşi – datorită lui Doru Panaitescu – a cuprins un detur offroad care ne-a aruncat în mijlocul unora dintre cele mai frumoase piesaje #dinRomânia. O zonă unde mi-am promis să revin în primăvară și despre care voi povesti prietenilor doritări de excursii pe cinste.

De ieri, am citit câteva povești la Anne-Marie, Mădălina Uceanu, IYli, Bogdan Besliu.

Redescoperă România 2011 este un proiect inițiat de Petrom, împreună cu BCRDaciaRomtelecomParalela 45 și  Muzeul Țăranului Român.

Frica mea de zbor în vizită la TAROM

Știam de un an de idee și mă bucur că, până la urmă, agenția Ogilvy a reușit să o scoată la capăt cu un eveniment atât de pretențios: Ziua Porților Deschise la TAROM. Spun pretențios pentru că nu e de ici de colo să reușești să treci peste toate aprobările, reținerile și procedurile care implică o companie națională în domeniul aviației.

Vizita la TAROM a avut pentru mine și o conotație personală din prisma fricii mele de zbor pe care parcă nu ezit să o comunic în stânga și în dreapta în speranța unui leac. Am zburat de nenumărate ori, uneori îmi este mai frică decât în alte dăți, însă aproape întotdeauna sunt într-o stare chircită de încordare.

Săptămâna trecută, în vizită la TAROM, a fost prima dată când am ajuns pe Aeroportul Otopeni și nu am fost stresat de gândul viitorului zbor, purtând totuși cu mine speranța că voi fi lămurit în multe chestiuni care-mi bântuie frica mai sus menționată.

Pe scurt, câteva impresii:
– aeronavele moderne au de la 1, 2 sau chiar 3 sisteme redundanță: dacă pică unul, celelalte își fac treaba liniștit.
– înainte de orice cursă, piloții primesc un briefing detaliat despre starea vremii
– pilotul știe ce fel de turbulențe poate suporta un anumit model de avion
– rareori spre niciodată, pilotul poate fi surprins de un fenomen meteo de pe traseu. În plus, piloții care parcurg rute apropiate își comunică între ei informațiile cu privire la vreme.
– în cadrul unui traseu de zbor este obligatorie pregătirea în vederea aterizării pe un alt aeroport decât cel de la destinație. De exemplu, pe ruta București-Amsterdam există deja stabilite patru aeroporturi unde avionul poate ateriza în situații neprevăzute.
– aviația e un domeniu plin de reglementări și proceduri care sunt rodul unor experiențe de mai mult de un secol. Nu prea există lucruri lăsate la nimereală.

Am plecat de la eveniment cu senzația de profesionalism pe care ți-o lasă angajații TAROM (de la piloți, directori sau tehnicieni) și atât de mare este senzația aceasta încât îți vine să crezi că această companie nu este românească în înțelesul peiorativ al cuvântului.

În concluzie, în continuare îmi va fi frică să zbor și totuși voi urca în avion de câte ori situația o impune, însă într-adevăr aveam nevoie de câteva lămuriri pentru pasagerul din mine.

De ce romantismul trebuie să câștige

Nu îmi este ușor să scriu ceea ce urmează pentru că am fost învățat să îmi maschez sensibilitățile. Provin din niște medii semi-urbane unde bărbatul zâmbește rar și vorbește puțin, iar acțiunile sale aproape întotdeauna trebuie să fie un reper în viața femeii de lângă.

Îngroș puțin tabloul, însă ideea rămâne aceeași: când este vorba de calitățile pe care trebuie să le aibă un bărbat, am fost învățat că romantismul trebuie să rămână mereu la coadă, fiind acea chestie moale și nevirilă care ține pe loc energiile masculine ce abia așteaptă să se manifeste.
În plus, în marea jungă care caracterizează prejudecățile cu privire la relațiile între sexe, romantismul s-a înscris în mod tradițional în călcâiul lui Ahile pe care orice femeie îl simte atunci când vine vorba de slăbiciunile unui bărbat.

Cu timpul însă (care nu înseamnă neapărat experiență în plus), romantismul s-a inserat în mod stângaci și discret în felul meu de a vedea lucrurile și am să povestesc – la fel de neîndemânatic – cum anume.

A fi romantic înseamnă a accepta o paletă largă de interacțiuni care nu doar te aruncă în mijlocul unor experiențe frumoase, mai mult chiar, îți oferă o șansă reală de a te cunoaște pe tine însuți. Un bărbat atent atât la trăirile sale, cât și la sentimentele ei, dovedește în mod evident o bună autocunoaștere care nu poate să denote decât masculinitate.
Prin urmare, romantismul este o șansă de a te cunoaște mai bine ca om și a te contura mai bine ca bărbat.

Al doilea argument pentru romantism este unul cât se poate de practic: it works. Bărbații romantici au priză, cuceresc și încântă femeile din jurul lor. Poate nu știi de ce și cum, însă cu timpul observi că pur și simplu o atitudine romantică nu rămâne decât rareori nerecompensată.

În cazul meu lucrurile nu stau atât de simplu. Sunt un romantic neîndemânatic plin de stângăcii care încă învăță să accepte anumite lucruri despre el însuși și – după știm cu toții – acesta nu este întotdeauna un lucru ușor.

Dacă te-am convins de ce cartea romantismului merită toate riscurile, dă-mi voie să anunț una dintre cele mai frumoase provocări pentru bloggeri, cu premii pentru bloggeri (o excursie la Paris sau la Amsterdam, după caz).

Te invit să te înscrii pe blogjuan.ro în categoria care îţi este mai dragă (romantic sau amuzant), scrii un articol cât mai convingător şi apoi – în urma voturilor – te bați pentru marele premiu. Înscrierile şi votarea se desfăşoară în perioada 24 octombie – 6 noiembrie.

Pe 7 noiembrie, pe baza voturilor obţinute, se vor alege 5 finalişti din fiecare categorie, iar între 7 – 16 noiembrie, 50 de bloggeriţe îşi vor alege fiecare câte un blogger din top 10 pe care să îl susțină la ele pe blog. Într-un final, acesta va fi declarat BlogJuan şi viaţa sa nu va mai fi aceeaşi.

Campanie este inițiată de Danone și face trimitere la www.cremosso.ro unde utilizatorii își pot alege aroma lor favorită: Cremosso Tartă cu Lămâie sau Cremosso Tiramisu. La final, aroma cu cele mai multe voturi va rămâne pe piaţă.

Pe twitter hashtag-ul este #BlogJuan şi abia aştept nu doar nominalizările, ci mai ales să văd cine se înscrie în ce categorie.

Bloggeri de invitat la evenimente


Am urmărit reacțiile generate de întrebarea Andrei despre evenimente: scriem după sau nu?, dar n-am să continui aceeaşi discuţie. Mă gândeam – din experienţa mea atât ca blogger, cât şi ca organizator – la o scurtă listă subiectivă cu bloggeri care “merită” a fi invitaţi la diferite evenimente:

Cristina Bazavan – e tipul de jurnalist care pune suflet în ceea ce scrie. Cu o curiozitate mereu vie, Cristina are un simţ foarte dezvoltat pentru poveşti, pentru oameni interesanţi şi pentru lecţii pe care le putem învăţa din orice situaţii. Îşi alege cu grijă evenimentele, se documentează, îşi face lecţiile şi poţi fi aproape sigur că va reuşi apoi să scoată o poveste demnă de luat în seamă.

Alexandru Negrea – nu participă la toate evenimentele, nu scrie despre toate evenimentele la care participă, însă atunci când o face, este atent la detalii şi îşi impune filtrul personal în tot ceea ce scrie, lucru care îi aduce multe puncte la capitolul credibilitate.

Alina Constantinescu – în ultimul an, Alina s-a dovedit unul dintre cei mai harnici şi constanţi bloggeri. Îşi onorează invitaţiile la evenimente cu articole elaborate şi pline de detalii pe care mulţi le-ar fi omis.

Cristi Dorombach – este un blogger plin de energie capabil să acopere un eveniment atât cu articole, sute de poze, cât şi cu filmuleţe. În plus, deţine destul capital de simpatie în rândul celorlalţi bloggeri, iar prezenta sa poate de multe ori însufleţi spiritele.

George Hari Popescu – e cadru didactic, e plin de curiozitate, scrie bine și documentat și are experiență la organizat evenimente. Un exemplu recent îl recomandă din plin.

Toma Nicolau – e unul dintre bloggerii “mici” în plină ascensiune, este foarte motivat să crească, are un evident talent la scris, iar abilităţile sale sociale (includ aici şi umorul) îl recomandă din plin.

Vlad Petreanu – simti ca nu este genul de blogger-jurnalist pe care trebuie să il deranjezi cu orice invitaţie. Dacă îl prinzi cu ceva ce îi atrage atenţia, te poti considera cel mai norocos organizator de evenimente. Dincolo de aerul sobru, Vlad reuşeşte să îmbine discret relaxarea şi competenţa sa jurnalistică.

La capitolul hărnicie, menţionez şi două nume mari: Chinezu şi Cabral. Oamenii, deşi plini de umor, nu glumesc. Îşi iau treaba în serios, sunt harnici şi, chiar dacă sunt prinşi între zeci de obligaţii şi întâlniri, sunt prompţi.

Am observat de asemenea cât de multe contează o puternică amprentă personală atunci când scrii despre un eveniment la care ai participat. În acest caz, aş menționa pe Auraş (deşi excesul umoristic îl face să pară neserios), Hoinaru (degrabă cursurgiu şi uite la supărare) şi Anne-Marie.

Închei lista cu doi bloggeri care mi-au dat mereu senzaţia că reuşesc să înveţe din evenimentele la care participă ceea ce este un plus și pentru ei înșiși, și pentru cititorii lor. E un amestec sănătos de curiozitate şi deschidere, iar acest lucru transpare în articolele post-eveniment: Sana Nicolau şi Nebuloasa.

Lista poate fi mult mai lungă, nu este închisă și nu conține detalii despre nișa bloggerului respectiv și preocupările sale. Chiar dacă un blogger e bun, acest lucru nu înseamnă că ar trebui să fie chemat la orice tip de evenimente.

Cum lista este deschisă, te invit să recomanzi un blogger – care mi-a scăpat – și care își face treaba bine atunci când vine vorba de evenimente.

Pentru unii, normalitatea este o poveste de succes

Ori de câte ori afli povestea unei fundații, realizezi cât de mare este nevoia unui sector neguvernamental în orice societate care aspiră către normalitate.

Mai mult decât atât, luni, în vizită la Centrul Social pentru copii al Fundației Sfântul Dimitrie, îți era imposibil să nu te gândești cum o mână de oameni cu resurse puține reușesc să producă schimbare în viețile unor copii are au atât de multă nevoie de normalitate.

Centrul Social pentru copii oferă acestora condiții de educație după orele de școală ferindu-i în perioada cea mai vulnerabilă de  atracțiile străzii. Într-un asemenea centru, copiii care provin din familii devaforizate au parte de activităţi recreative şi de socializare, mese zilnice, consiliere socială, ateliere de creativitate şi chiar sprijin material.

Ce apreciez cel mai mult la activitatea Fundaţiei Sf. Dimitrie este modelul de abordare globală pe care îl aplică în activitatea curentă. De exemplu, problema nu este la copiii străzii, ci la familiile din care aceștia provin, iar prevenirea izolării sociale a copiiilor este dublată de un efort în direcția consilierii părinților.

După 13 ani de activitate și peste 1000 de copii “integrați”, fundația se luptă cu nevoia de fonduri (anul trecut au fost salvați de un ajutor consistent din partea Fundației Vodafone), cu lipsa unor cadre specializate și – nu m-aș fi așteptat – lipsa voluntarilor.

Am petrecut câteva ore alături de copii defavorizați de la care am învățat să pictez figurine (mulțumesc Monica!) și mi-am reamintit (în timp ce îi ascultam povestind ce doresc să se facă când vor fi mari) de acea pornire către speranță care caracterizează fiecare om.

La plecare, în curte, când s-au făcut ciorchine în jurul meu, îmbrățișându-mă, am știu că mai am multe lucruri de învățat de acești copiii care, ajutați de Fundația Sf. Dimitrie, n-au renunțat la lupta lor cu neșansa.

Dacă vrei să dai o mână de ajutor acestor suflete, găsești aici câteva moduri prin care gestul tău poate conta. Dincolo de acestea, o scurtă vizită la Centrul Social pentru copii de pe strada Matei Voievod nr. 50 va fi o lecție de viață pe care cu greu o vei putea uita.

Am fost alături de Dan Dragomir și Vlad Petreanu.

Prin România

Între 26-30 octombrie plec în ultime ediție Redescoperă România din aceast an, însă până atunci, ori de câte ori am ocazia și vremea va fi blândă, voi ieși la plimbare… prin România.

Azi, către Giurgiu, am făcut un mic ocol la Mănăstirea Comana (site-ul oficial al mănăstirii e plin de flash), o bijuterie istorică de care recunosc că nu știam mare lucru până azi.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost o plăcuță așezată în cinstea locuitorilor din Comana care au avut grijă de trupurile piloților britanici doborâți în timpul celui de-al doilea război mondial.

Experiența unui cinematograf total

După ce am anunțat pe blog lansarea Grand Cinema Digiplex, mai mare complex cinematografic din România, știind că urma să testez totul în săptămâna următoare, mă temeam totuși să nu fiu dezamăgit cum se întâmplă deseori când un lucru îți este prezentat în tușe hiperbolice. În plus, cum povestisem, destule experiențe neplăcute îmi recomandau să fiu reținut.

Cele mai mari ecrane din România, cel mai avansat sistem audio, scaune reglabile și săli cu canapele din piele sau spații pentru conferințe și expoziții, toate acestea sunau prea bine să fie adevărate. Dincolo de toate detaliile tehnice, m-a interesat cel mai mult experiența personală la fața locului. Știi cum e, te poți simți bine și într-o mașină ieftină, însă dacă prinzi un detaliu neinspirat și o plimbare cu o limuzină pare banală.

Înainte de film, la turul întregului complex, mă simțeam de parcă m-aș fi plimbat printr-un orășel acoperit. Grand Cinema Digiplex ți se pare imens ca niciun alt cinema. Cunoști acea senzație când ieși de la film prin alt loc decât pe unde ai intrat și nu știi unde te afli? Ei bine, în acest caz, rătăcirea și uimirea este de zece ori amplificată.

Mai mult, imensitatea o simți și în sala de cinema în fața unui ecran cu o diagonală de aproape 30 de metri și cu locuri pentru picioare de poți parca o mașină acolo. Un punct în plus pentru intimitate! Cine nu e sătul să stea ca o sardină într-o sală de cinema?

Mi-a plăcut de asemenea posibilitatea de alegere a modului cum dorești să vezi filmul: într-o sală mare cu scaune din piele sau, mai intim, într-o sală mai mică cu canapele?

La Grand Cinema Digiplex, înțelegi spre ce se îndreaptă cinematograful viitorului: a vedea un film fără să simți nicio ruptură între simțurile tale și condițiile tehnice oferite, a te simți într-o altă lume de când întri în cinema până când ieși și, nu în cele din urmă, a trăi o experiență pe care celelalte modalități de a petrece timpul liber nu ți-o oferă.

PS: Poza este o privire aruncată într-o mic muzeu al cinematografiei pe care nu ai cum să în ratezi, dacă faci o plimbare până la Grand Cinema Digiplex.

Într-un fel sau altul, orice dar trebuie dat mai departe

Este una dintre acele poveşti pe care o port cu mine ori de câte ori mi se zdruncină încrederea în oameni. Este una dintre acele întâmplări pe care le trăieşti cu sentimentul că ţi se transmite un mesaj pe care apoi tu trebuie să-l descifrezi.

Inspirat de povestea unui brand de whisky, Grant’s, în filmuleţul de mai jos mi-am împărtăşit o întâmplare despre responsabilitatea pe care o ai atunci când primești un dar, despre cum trebuie să oferi la rândul tău atunci când primești ceva… pentru a restabili un echilibru.

Povestea mea – pe care am ezitat mult să o împartășesc de vreme ce cuprinde o structură atât de personală – este o invitație din partea Grant’s la descoperirea altor povești pe care oricine le poate împărtăși pe pagina de Faceboook Grant’s Whisky Romania în cadrul aplicației Spune-ți povestea!

Pe scurt, spune o întâmplare din viața ta, un moment trăit care te inspiră, o reîntâlnire sau o amintire și – cum îi sta bine oricărui concurs – poți câștiga cea mai populară tabletă de 16 GB.
Concursul se desfășoară în perioada 15 septembrie – 15 decembrie 2011, iar cele mai votate 25 de povești înscrise vor primi automat premiul cu pricina.

Unul dintre lucrurile pe care le-am vrut bifate în 2011

Când am anunțat pe Facebook, undeva pe mijlocul lui iulie, că vreau să dau de permis și caut câteva recomandări de instructori auto, câțiva au fost uimiți că încă nu aveam carnet de conducere. Provin dintr-o familie unde, la 18 ani, permisul este la fel de subînțeles ca micul dejun, am un unchi și un văr ambii instructori auto, însă tot ce a însemnat pasiune pentru mașini și condus a trecut pe lângă mine.

În primăvară am început să mă muncească gândul, însă abia la începutul lui iulie, după ce-am revenit de la Paris, am avut timp să fac ceva în direcția asta. La sfârșitul lunii am început școala, cursurile mai precis, însă apoi plecările mi-au amânat lecțiile de condus spre jumătatea lui august.

Au urmat apoi zile pline când mă trezeam devreme pentru a urca la volanul mașinii de școală. Zile când reveneam acasă la 10 dimineata deja obosit, însă nerăbdător pentru a doua zi. Am tăvălit în toate sensurile Regulamentul, începusem să fac chestionare în mod obsesiv, să-mi notez greșelile și să fac notițe cu excepțiile. Nu mai simțisem din facultate atâta manie de a studia.

Dintr-un simplu lucru pe care îl doream bifat, condusul a început să mă prindă, să îmi placă din ce în ce mai mult și deja începusem să număr zilele. Pe 8 septembrie am dat sala și mi-e imposibil de descris ce am simțit atunci când am aflat că sunt programat pentru traseu abia pe 6 octombrie.

Deja îmi disperasem prietenii cu noua mea pasiune, cu ce voi face când mă voi vedea cu permisul în mână, unde voi călători, ce mașină vreau să-mi cumpăr și așa mai departe.

Mai luasem încă trei sedințe înainte de a da traseul (Constantin Pantel mi-a fost cel mai bun instructor pe care îi putem găsi, mulțumesc Ioanei pentru recomandare), iar în ziua cea mare am avut mai mari emoții decât atunci când am dat bacul. Mi s-a părut că am prins cel mai sever polițist, îmi tremura piciorul pe ambreiaj la manevre banale, iar la final, când mi-a spus că am luat, nu mi-a venit să cred.

Dacă joi am dat traseul, iar vineri după-amiază permisul era eliberat, sâmbătă dimineață eram deja pregătit de drum. A urmat cea mai frumoasă excursie cu un Golf 4 pe Transfăgărășan în, probabil, ultimul week-end deschis pe anul acesta. Până sus vremea a fost blândă, însă la Lacul Bâlea am găsit parcă un alt univers.

Atât de mult timp îmi refuzasem acest gând, încât ideea de a avea permis mi se părea neverosimilă. Raluxa are totuși dreptate: este foarte tare sentimentrul să fii începător în ceva și să ai în față posibilitatea de a descoperi lucruri noi.