1.După cât timp poți reveni cu un telefon – către cineva căruia nu i-ai răspuns prima dată – fără să îți ceri scuze?
După o oră sau două, poți spune:
“Salut, am văzut că m-ai sunat.”
A doua zi sau a treia zi nu poți spune decât:
“Scuze, am avut niște zile pline…”
2. Întotdeauna cel care a sunat termină conversația.
Această regulă se poate încălca doar cu prietenii apropiați:
“Bine, hai că nu te mai rețin…”
Spun din start un un lucru: nu am fost de acord ca organizaţia să iasă la lumină anul acesta şi, prin urmare, îmi vine greu să scriu rândurile ce urmează. Nu am fost de acord, dar cum solidaritatea masculină este una dintre valorile grupului, a trebuit să accept codul impus de ceilalţi tovarăşi de baricadă.
Orice organizaţie masculină care se respectă are obiceiuri şi ritualuri neînţelese pentru neinițiați şi musteşte de solidarităţi, invenţii şi idei de care toţi ceilalţi bărbaţi se vor bucura fără mari eforturi de acum încolo.
Recunosc că am fost acceptat în OBR Bergenbier în urma unui proces anevoios şi ocupând un loc de expertiză unde majoritatea ne orientăm după un GPS interior cu multe hărți absente: femeile.
Mulţumeşte-i acelui bărbat care a inventat rujul care nu se ia şi poartă-i veşnică recunoştinţă celui care a inventat sistemul de camuflare a privirii cu ajutorul ochelarilor de soare, toate astea pentru a nu mai spune de Ziua Bărbatului. Apropo, nu uita notiţele de la secţiunea cu Invenţii OBR Bergenbier!
Urmăreşte atent filmuleţul următor, nu te gândi că e o glumă pusă la cale de ceilalţi şi ţine minte că lucrurile sunt cât se poate de serioase.
Odată intrat în acestă reţea a complicităţilor masculine, observi cum ţi se deschid din ce în ce mai multe uşi în numele unei solidarităţi care se poate înscrie în rândul celor mai durabile valori. Trăim într-o lume a bărbaţilor condusă de femei, dar majoritatea uşierilor sunt bărbaţi. Bărbaţi cu multe ponturi, cu multe conexiuni şi, mai presus de orice, bărbaţi care citesc cel mai bine privirea rătăcită a unui alt bărbat aflat la început de drum.
Sunt conştient că lansarea OBR Bergenbier va dărâma multe mituri, va oferi muniţie multor femei, dar marele avantaj rămâne indiscutabil: cu ajutorul acestei organizaţii, viaţa oricărui barbat se poate schimba în bine. Acum este momentul – privire serioasă către cameră – să te înscrii şi tu şi să lupţi – zilnic, la şedinţele OBR Bergenbier de pe Facebook – pentru drepturile tuturor bărbaţilor din România.
Până atunci, aruncă o privire și la Toma Nicolau, Adrian Mihălțianu, Augustin Radu sau Doru Panaitescu, specialiști în te miri ce:)
De regulă, sunt destul de dezordonat, însă de data aceasta am încercat să-mi fac temele. Atât cu privire la documentare, cât și în ce privește partea economică. Pentru prima călătorie, estimasem un buget de 700 de euro, dar, cum era de așteptat, l-am depășit. Citește mai departe pe dineuropa.ro
Până să ajung la Stelvio Pass și San Bernardino Pass – încercate și de băieții de la Top Gear – sau Passo di Sella, m-am antrenat pe un traseu prealpin în apropierea Lacului Como, de la Lecco la Culmine San Pietro (vezi harta).
Am condus prin sate care păreau stațiuni pe o șosea ireproșabilă – vezi video, iar apoi am ajuns pe un drum decent asfaltat care urca până la 1.300 m. A fost singura dată când am prins ceva zăpadă în jur cât ne-am plimbat prin Italia.
Plecasem din Lecco unde erau 22 de grade și am ajuns sus unde erau 15 grade. Drumul părea demult asfaltat, destul de îngust și cu refugii din loc în loc. Întâlneai bicicliști, navetiști din partea locului și câteva mașini de turiști.
Traseul nu este extraordinar de spectaculos, vedeai hăuri din când în când, curbe strânse sau un tunel și auzeai unele mașini claxonând când intrau în curbe. A fost totuşi o experiență frumoasă și un bun antrenament pentru viitoarele călătorii alpine.
Filmul de mai sus ilustrează coborârea când traficul – dacă poate fi numit astfel – devenise absent, întâlnind doar maşini parcate din loc în loc.
Traseul a fost făcut cu un Ford Focus și filmat cu o cameră Roadrunner 500 de la Prestigio.
Fix înainte de a pleca în prima călătorie dineuropa.ro, am participat la un meci de fotbal între o selecţionată de bloggerilor şi echipa de la Dolce Sport. Bloggerii au pierdut onorabil, eu am jucat în atac şi n-am făcut nimic cu excepţia faptului că am primit un cap în nas de la Iulian Miu (unul dintre fundaşii echipei adverse).
A fost un meci frumos, iar în zilele următoare, eu călătoream prin Italia şi-l pomeneam pe Miu ori de câte ori nasul meu avea personalitate dureroasă. Glumesc, n-a fost atât de grav, dar nici floare la ureche.
Apreciez pe Toma – unde găseşti toate link-urile adunate – care s-a dat peste cap cu organizarea acestui eveniment inedit în care bloggerii au jucat atât împotriva vedetelor de la Dolce Sport (post care se pregăteşte pentru transmiterea Euro 2012), cât şi împotriva lui Miu sau a lui Viorel Moldovan (care i-a făcut viaţă grea lui Make).
La sfârșitul lui februarie, am trimis către Metrorex un mail “îngrijorat” cu o problemă locală:
Bună ziua,
Vă mulţumesc anticipat pentru un răspuns,
un cetăţean îngrijorat
După două săptămâni primesc răspunsul: Continue reading
În mod naiv, eu sunt mulțumit de zona socio-profesională pe care o ocup. Sunt un blogger care a avut și are câteva mici proiecte în online. În ultimii doi ani am câștigat decent făcând ceea ce-mi place și mă simt uneori recunoscător că am cunoscut niște oameni pe care îi respect și de la care am ce învăța. E un domeniu plin de provocări și plin de oportunități în direcția dezvoltării personale.
Pe scurt, e o industrie dinamică cu mecanisme sănătoase de autoreglare, o industrie în care dacă îţi vezi de treabă, recompensele sunt pe măsura muncii depuse. Nu am simţit niciodată că am muncit de pomană şi nu am avut niciodată senzaţia că am pedalat în gol.
În ciuda acestor lucruri relativ pozitive, dincolo de online, sunt multe zone socio-profesionale care nu merg la fel de bine. Zone unde activează oameni prost plătiţi şi nemulţumiţi, locuri unde lucrurile se mişcă mai greu și industrii unde nu mai activează nici măcar acei oameni prost plătiţi şi nemulţumiţi.
După orice călătorie în străinătate, mă întreb de ce s-au făcut şi se fac în continuare atât de puţine lucruri în România.
Nu am putut compara Viena sau Parisul cu Bucureştiul, însă după ultima călătorie dineuropa.ro, pot compara Slovenia şi Ungaria cu România. Sunt ţări cu istorii recente comune, dar cu destule diferenţe culturale. Sunt ţări unde în ultimii 20 de ani s-a făcut mai mult decât în România.
E o observaţie banală la îndemâna oricărui călător care mă trimite totuşi cu gândul la contractul social pe care românii l-au negociat cu propriul stat, cu propriile administrații politice, cu propria istorie. Vecinii noștri au negociat mai bine acest contract, au oferit mai mult propriului stat și au știut să ceară mai mult la schimb.
După 20 de ani, scuza perioadei comuniste devine din ce în ce mai diluată. Este ca și cum, la 40 de ani, dai vina în continuare pe părinți pentru neputința destinului propriu.
Întrebarea pe care mi-o pun nu este de ce s-a furat, ci mai degrabă de ce s-a putut fura atât de mult? De ce rețeaua economico-politică a avut libertatea unor spații atât de largi pentru complicități atât de dăunătoare? Unde au fost oamenii, unde este atenția cetățenilor?
Cu toate emoţiile cu care am pornit la drum, prima călătorie dineuropa.ro a fost o experienţă de viaţă cu multe lucruri făcute pentru prima dată, cu multe surprize (şi bune, şi mai puţin bune) şi destule descoperiri.
Mă gândeam de multe ori că acest proiect se mulează foarte bine pe ceea ce îmi doresc în momentul actual: să descopăr locuri şi oameni, iar prin aceste aventuri să mă descopăr pe mine însumi.
Mă simt asaltat de mesajele şi reacţiile primite în urma unui demers personal la urma urmei (dincolo de miza proiectului, dincolo de sprijinul sponsorilor). Un demers personal în care unii se regăsesc mai mult sau mai puţin.
Încă îmi revin, încă port bruma excursiei şi entuziasmul a tot ceea ce a însemnat pentru mine prima călătorie prin nordul Italiei. Te invit în continuare să intri pe dineuropa.ro unde voi mai pune destule poveşti dublate de galeriile foto de pe contul personal de Facebook.