Author Archives: Adrian Ciubotaru

O vizită la Köln pentru distrugerea unui B-MAX

“If you need a ride don’t ask the boss, ask the driver”
O replică pe care ne-a aruncat-o zâmbind. Noi întrebasem un domn care avea o listă în mână și distribuia jurnaliștii în microbuzele Ford parcate afară, dar șoferul ne-a liniștit: el ne adusese de la aeroport, iar acum tot cu el vom merge înapoi.

“Where are the English?”

Același șofer întreabă de data asta nedumerit. Îi răspund că au luat-o înainte pe alee. Cum să plece, trebuie să vină tot cu noi. Se dă un telefon, se află că englezii s-au dus la toaletele situate în cealaltă hală.

“Oh, the English…”

Același șofer glumește. Englezii sunt ca niște copii mici, trebuie să ai răbdare cu ei. Zâmbesc și eu, doar un neamț – fie el și șofer – putea să fie atât de relaxat și înțelegător cu englezii într-o engleză ireproșabilă.

Ford B-MAX Safety Forum, evenimentul la care fuseserăm invitați, se încheiase. În jur de 30-40 jurnaliști din Europa – jurnaliști auto și nu numai – fuseseră invitați la Ford Crash Test Centre în Köln pentru a asista la un crash test lateral cu noul B-MAX. Din România, plecasem doar eu, Cristi Dorombach și Vali Damian, jurnalist la Gazeta Sporturilor.

Acum două luni participasem la un webinar despre viitorul B-MAX, iar majoritatea întrebărilor venite din partea jurnaliștilor se refereau la sistemul inovativ al deschiderii ușilor din spate și la lipsa stâlpului lateral de susținere. Una este să vezi un clip oficial și alt lucru este să fii la fața locului și să vezi cum un B-MAX reacționeză în cazul unui impact lateral la o viteză de 50 km/h.

Cei de la Ford au împărțit nemțește capitolul de siguranță în trei puncte clare:
1. pre-crash systems: aici, de exemplu, se încadrează Active City Stop, un sistem care oprește automat mașina atunci când în față se află un obstacol. Coliziunea este evitată la viteze până la 30 km/h, iar la o viteză mai mare gravitatea impactului este mult redusă.
2. crash systems: în cazul B-MAX-ului, vorbim de o caroserie ranforsată unde stâlpul B este integrat în cele două portiere.
3. post-crash systems: aici, am aflat de SYNC, un feature care, pe românește spus, în cazului unui acccident, permite mașinii să sune la 112 prin intermediul telefonului șoferului. Coordonatele GPS sunt preluate automat, traducerea este automată și discutăm de un sistem valabil în 30 de țări din Europa, gratuit pe toată perioada vieții automobilului.

Crash test-ul propriu-zis nu ni s-a permis să-l filmăm live, dar cum ni s-a promis, filmulețul a fost pus online încă din ziua următoare. A fost o experiență dură, m-aș fi așteptat ca 50 km/h să însemne mai puțin în cazul unui impact, dar forța și zgomotul asurzitorul al coliziunii mi-au dat de înțeles că nu e de glumit.

Filmulețul de mai jos confirmă tot ceea ce inginerii germani ne-au povestit pe durata evenimentului: B-MAX este una dintre cele mai sigure mașini care va fi lansată anul acesta și speră cu toţii să ia toate cele cinci stele la viitoarele teste NCAP.

Închei în câteva note anecdotice pe care Hans Fuchs, purtătorul de cuvânt Ford of Europe ni le-a furnizat cu generozitate. Hans a avut grijă de noi – jurnaliștii și bloggerii români – pe toate durata evenimentului. Am mâncat și am glumit împreună, ne-a răspuns la toate întrebările posibile și a contrazis stereotipul neamțului rece și puțin vorbăreț.

Ne-am bucurat și noi cu el că ziua de marți i-a oferit victoria dorită a echipei favorite, Bayern München, în fața celor de la Real Madrid, în ciuda faptului că mizăm împreună la o finală de unde Barcelona va ieși victorioasă.

La final, când hala se golise de jurnaliști, trecând pe lângă B-MAX-ul expus, Hans ne-a salutat cu o replică făcută anume pentru orgoliile nostre românești:
“Look! It’s made in Craiova!”

Galeria mea de poze am pus-o aici, iar pozele, filmulețele și informațiile de la eveniment le găsești pe link următor.

Încă o părere bună despre lectură

4 Replies

La sfârșitul aniilor ’30, tânărul Eliade îi face o vizită lui Lucian Blaga în Elveția (unde acesta era consilier de presă). În urma acestei întâlniri rezultă un interviu (sau o discuţie) pe care Eliade îl va publica într-una dintre revistele din ţară.

În cadrul discuţiei, cei doi ajung la subiectul lecturii şi al cărţilor din care extrag o singură idee – aproximativ citată – care mi-a tulburat gândurile adolescenţei:
“Încă am o părere bună despre lectură.”

La 17 ani, această idee mi-a dat fiori. Mi se părea de neconceput ca cineva să pună între paranteze actul lecturii care pentru mine constituia însăşi faptul de a fi. Colegii de liceu vedeau în mine un elev care citea în permanență: în timpul orelor şi în timpul pauzelor. La sfârşitul programului, plecam în grabă pentru a pierde cât mai puţin timp pe drum, necitind. Făceam 10 minute de la liceu până acasă, însă fiinţa mea era total dedicată cărţilor.

Adolescenţa mea a cuprins ani nebuni în care citeam cu disperare, ani în care crizele de spasmofilie mă ameninţau cu orice ocazie şi nopţi albe în care veioza din mansardă rămânea aprinsă până în orele dimineţii. Nu mai spun de îngrijorările mamei cu privire la sănătatea mea și discuţiile familiei despre viitorul meu sumbru.

În acest context, când am citit interviul lui Eliade cu Blaga în care actul lecturii era atât de relativizat mi s-a părut că ceva îmi scapă. Nu are cum, lectura este cea mai decentă activitate pe care o poți face, iar cărțile sunt cele mai bune instrumente către înțelegerea faptului ciudat de a fi în viață.

Am avut norocul să cunosc în timpul studenției alți oameni disperați după cărți și idei, oameni pentru care bibliotecile erau adevărate temple ale cunoașterii, colegi de facultate cu care făceam nopți albe printre lecturi grele şi momente când mângâiam copera unei cărți cumpărate din ultimii bani primiți de acasă.

Odată cu trecerea anilor, cărțile și-au pierdut din aura creată în timpul adolescenței și al studenției și am ajuns la marginea unui mit în care totuși, încă… am o părere bună despre lectură.

Ajungi inevitabil să citești mai puțin, să fii mai selectiv și să plătești prețul social pe care fiecare tânăr îl oferă unei companii, unei firme şi unei societăți instabile în permanentă tranziție.

Pe altarul acestui mit al cărților care încă mă acaparează mi-am sacrificat doi ani pentru Lecturi Urbane, o idee de încurajare a lecturii în spațiile publice şi o încercare de a pasa celorlalţi câte puţin din beneficiile preocupărilor livreşti.

Acum, ajungi invitabil să nu mai vezi cărţile în orice provocare existențială şi să nu mai vezi lectura ca singurul mod de înţelegere. Ajungi să trădezi cărţile, le iubeşti, le foloseşti, dar nu mai constituie centrul preocupărilor tale. Timpul util nu mai înseamnă neapărat timpul dedicat paginilor unei cărţi.

Cât de mult citeşti nu mai este un criteriu de evaluare, dar constituie încă un reper după care te ghidezi atât la nivelul vieţii interioare, cât şi la suprafaţa celei sociale.

La finalul acestor gânduri şi amintiri, nu pot decât să întreb următoarele: tu încă mai ai o părere bună despre lectură?

Ce se pierde atunci când ne maturizăm?

9 Replies

Pentru un nou-născut, orice moment constituie o experiență inițiatică. Copilul trăiește într-un proces de învățare continuă, în mijlocul unei curiozități și disponibilități permanente. El va transforma o simplă masă sau un mers până-n colțul camerei într-o aventură de cunoaștere la finalul căreia se va întoarce schimbat.

Adulții, în schimb, sunt mult mai zgârciți cu experiențele din care pot învăța. Adulții sunt disponibili și curioși cu măsură. Timpul este limitat și, în plus, nu tot ce se întâmplă în jur interesează. Prin virtutea preocupărilor specifice, oamenii maturi au învățat să-și refuze ocaziile de învățare și să își restrângă curiozitățile.

Când identitatea este definită într-un spațiu socio-profesional, limita preocupărilor se îngustează la marginea unul calcul practic. Mă interesează să învăț doar ce mă ajută social și profesional și, mai mult, mă interesează să învăț doar lucruri care nu-mi destabilizează personalitatea deja închegată și filtrul propriu prin care privesc lumea.

În formulare brutală, copiii îşi riscă propria personalitate – conturată precar – în actul de cunoaştere şi fac risipă de cantităţi infinite de curiozitate. Odată cu trecerea anilor însă, ne riscăm din ce în ce mai puţin propria identitate de dragul cunoaşterii şi de dragul dezvoltării personale.

Pentru a ilustra rândurile de mai sus, să luam exemplul călătoriilor. Când eşti copil, orice călătorie este o fascinaţie continuă. Aminteşte-ţi cum călătoriile cu părinţii sau excursiile cu colegii de şcoală erau adevărate aventuri din care te întoarceai schimbat. Erai curios de toate, aflai o mulţime de lucruri noi şi îţi conturai amintiri solide.

Acum imaginează-ţi un concediu la 30 sau la 35 de de ani unde majoritatea lucrurilor devin bifate. O călătorie la Paris sau o săptămână pe litoral nu mai schimbă pe nimeni. Un city break la Viena nu are niciun caracter iniţiatic, este o simplă mişcare pe hartă de la punctul A la punctul B în spaţiul unei curiozităţi minimale cu accente turistice.

În acest caz, singurele şanse de aventură sunt lucrurile care merg prost: pierderea avionului, pierderea actelor sau dezamăgirea provocată de condiţiile de cazare. Singurele prilejuri de cunoaştere devin acele evenimente pe care le păţeşti, pe care le trăieşti în ciuda voinţei tale.

Dacă orice act de învăţare presupune o ieşire din zona de confort, călătoriile – ataşate concediilor – pe care le facem la vârsta adultă se străduiesc să rămână cât mai bine înfipte în această zonă a relaxării şi comodităţii unde prilejurile de cunoaştere sunt sacrificate pe altarul distracţei şi odihnei.

Desigur, discuţia este lungă, dar merită punctată cel puţin doar în spiritul a ce se pierde atunci când învăţăm să pierdem cât mai puţin.

acest text face parte dintr-o serie de articole

Concurez în Siemens Race – ediția a doua

1 Reply

Cinci echipe, zece bloggeri vor participa anul acesta în Siemens Race, o provocare care se întinde de-a lungul a 1500 de km, trecând prin 13 orașe din România, în perioada 10-16 mai. Este un concept de campanie interesant – cu care Siemens a făcut o figură frumoasă și anul trecut – în care bloggerii vor trebui să descopere tehnologiile de dezvoltare durabilă din România în urma unor indicii şi ale unor quizz-uri.

Participanţi: Alex Mazilu & Răzvan Baciu, Andrei Crivăţ & Marius Sescu, Cristina Bazavan & Cristina Chipurici, Dan Dragomir & Răzvan Pascu, Alex Negrea & Adrian Ciubotaru.

Echipele parcă au fost prea bine alese și deja se anunță o competiție acerbă. Fiecare echipă îşi va realiza propria strategie de promovare şi îşi va răsplati la final cei mai activi fani de pe durata cursei.

Întreg traseul va fi străbătut în căutare de indicii pe care le vom rezolva cu ajutorul comunităţii de pe Facebook. Avem deja un premiu consistent, am pregătit alături de Alex o reţetă imbatabilă şi vom comunica totul în mod relaxat.

———————
Siemens Race este un proiect Siemens Romania, realizat in colaborare cu agentia de Relatii Publice Pi2 PR. Prima editie a proiectului Siemens Race a fost premiată cu Silver Award for Excellence la Categoria ‘Comunicarea Proiectelor de Mediu’ în cadrul competiţiei Romanian PR Award din 2011.

O mică donație pentru o mare diferență

Cine ne ajută să înțelegem ceva din ce se-ntâmplă?

1 Reply

Primele motoare de căutare din epoca pre-Google își sortau manual paginile incluse în directoarele de căutări. Existau niște oameni care scotoceau internetul pentru ca apoi să filtreze și să clasifice rezultatele. Acum, după cum este de imaginat având în minte cantitatea impresionantă de informație, situația s-a schimbat. Există programe automate, softuri care operează filtrarea și clasificarea. Avem, de exemplu, un GoogleBot care face acest lucru.

Cel puțin la acest capitol, eficiența a presupus o dezumanizare prin introducerea unui algoritm care ne ajută mai bine să filtrăm informațiile care zburdă în jurul nostru.

Situația în care alții aranjează pentru noi ceea ce vom știm despre lumea în care trăim nu este nouă. Acum mii de ani, tribul avea pregătite toate informațiile de care aveai nevoie. Cum se vânează, cum se cheamă ploaia, ce plante sunt comestibile, cine sunt zeii și cum se îmblânzesc aceștia. Abia mai apoi au apărut religiile instituționalizate, școlile, universitățile, ziarele, televiziunea, internetul.

Fiecare bebeluș care se naște are la degetul mic (cel puţin la modul potential, dacă nu în genele sale) toate informațiile și toată experiența generațiilor dinaintea sa. Experienţă pe care părinţii, profesorii, viitorii prieteni şi viitorii lideri de opinie o au pregătită pentru a face lumea inteligibilă nou-născutului.

Se spune că în ultimii anii s-a generat mai multă informaţie în lume decât în toată istoria speciei umane, însă problema nu este aici. Este mai puțin importantă avalanșa de informație care ne acoperă și contează mai mult cine ne ajută să sortăm toată această maculatură. Cine ne ajută să transformăm seturi de informații în înțelegere? Una este să știi, alta este să înțelegi.

Una este să afli că s-a întâmplat cutare lucru, însă alta este să înțelegi de ce s-a întâmplat și cum acest fapt este legat prin multiple fire și cauze de alte lucruri care s-au întâmplat sau se vor întâmpla.

Pe 11 septembrie 2001, am urmărit cu toții ore întregi tragedia de la WTC nu pentru a revedea acele imagini, ci în speranţa că cineva ne va spune ce s-a întâmplat de fapt şi ce înseamnă toate acestea. Comentariile analiştilor, poziţiile şefilor de stat, reacţiile oamenilor de pe stradă sau opiniile editorialiştilor.

La urma urmei, nu contează cât de multă informaţie este acolo, ci mai ales cine o selectează pentru noi. Mai mult, după ce aplicăm toate filtrele (umane, instituţionale sau digitale), întrebarea care rămâne este una singură: cum transformăm informaţia în înţelegere?

acest text face parte dintr-o serie de articole

Îmi doresc români hotârăţi

2 Replies

La începutul secolului XIX, germanii erau văzuți ca un popor divizat, dezordonat, cu înclinații către băutură și pacifist. În aceeași vreme – Napoleon încă sperie Europa, francezii erau văzuți ca un popor militarist, pus pe cuceriri şi necesitând coalizarea întregii Europe pentru a-i potoli.

La sfârșitul aceluiași secol, francezii erau văzuți ca un popor pacifist și dezordonat în timp ce germanii ajunseseră eficienți, militariști, certăreţi în afacerile externe și necesitând coaliția întregii Europe pentru a-i potoli. Pentru dominarea continentului, germanii s-au încurcat în două războaie mondiale pentru a atinge, într-un final pe căi pașnice, supremația economică în Europa.

După ultimul război mondial, cu o țară devastată, italienii – latini și petrecăreți, cu o țară eminamente agrară – erau săracii Europei printre frații lor occidentali. Acum sunt printre primele 10 economii ale lumii.

De la începutul secolului XX (când i-au pus pe respect pe ruși) și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, japonezii erau văzuți imperialiști, cu o industrie orientată pe înarmare pentru a susține o economie înfometată după resurse. A fost nevoie de un război și de o privire în sine pentru ca Japonia, transigurată în insulă pacifistă, să devină forța economică și modelul care este acum.

Privind tabloul de mai sus (unde se pot adăuga ușor multe alte țări asiatice), nu poți să nu te gândești cu optimism la capacitatea unui popor de a se schimba și de a se mobiliza în mod inteligent către prosperitatea și stabilitatea multe visată.

Un alt amănunt important este faptul că, dincolo de contexte favorabile și anumite trăsături sau predispoziții naționale, multe din schimbările parcuse de națiunile enumerate mai sus au fost rezultatul unor decizii și ale unor eforturi la nivelul întregii societăți.

Privind același tablou de mai sus, unde observi că puține lucruri sunt bătute în cuie când este vorba atât de contexte, cât și de trasături naționale, nu poți să nu te întrebi care este situația când vine vorba de români.

În cazul dosarulul românesc au existat dintotdeauna cele două mari scuze care ar fi trebuit să epuizeze toate explicațiile și să justifice toate relele: am avut aproape mereu contexte defavorabile (iar când acestea nu au mai existat, am avut de recuperat) și, în plus, avem anumite defecte (“celula românească”) de care nu putem scăpa cu niciun preț (de exemplu, tendinţa de a trata totul cu superficialitate, „à la légère”).

Dincolo de toate contextele şi toate defectele, rămâne voinţa şi mobilizarea pe care o anumită naţiune le poate pune în slujba binelui colectiv. Dincolo de lipsa de performanţă, dincolo de decalajele istorice, dincolo de “e lungă discuţia asta”, rămân totuşi întrebările: cât de mult ne dorim să schimbăm în bine starea lucrurilor? Cât de mult suntem dispuşi să muncim pentru a împlini această dorinţă de mai bine?

acest text face parte dintr-o serie de articole

The Secret Life Of A Superpower