Ura nu este un sentiment bun, consumă timp și resurse psihice care ar merita folosite pentru cauze mai bune. În schimb, a disprețui este o atitudine igienică când este vorba de a te delimita de oameni prost croiți, atitudini dăunătoare și lucruri contra firii.
Dacă ura este plină de umori, disprețul se poate ridica la înălțimea principiilor.

Într-o țară mică unde scaunele sunt puține oamenii se urăsc unii pe alții, se invidiază, dar nu au curajul disprețului. Sunt destui cei care secretă venin în sinea ta, dar puțini aceia care își asumă distanța necesară și sanitară a disprețului.

Într-o țară mică unde scaunele sunt puține oamenii se bat pe umăr, se salută și se îmbrățișează de-a lungul a două emisfere taiate de ecuatorul lașității. O lume pe la colțuri și o lume la masă, printre scaunele puține.

Într-o țară mică unde scaunele sunt puține nu se știe niciodată unde te așază goana după tacâmuri și cel mai elementar calcul spune că e mai prudent să îți abții principiile. Nu se știe niciodată când vei avea nevoie de ăla sau când te vei mai întâlni cu ălalalt.

Nu trebuie uitat că, în lupta pentru schimbare, Gandhi a disprețuit o stare a lucrurilor în care se afla propria țară, iar Martin Luther King a disprețuit legi și mentalități care perpetuau segregarea și rasismul.
Cu ura căptușită la piept reușești cel mult să te descurci în viață (visul tuturor părinților pentru propriile odrasle – să se descurce în viață), pe când disprețuind ceea ce merită disprețuit te ferești de pericolul lehamitei și înveți să tragi o linie.

În afară de aparatul foto eu nu mi-am luat nimic, nici măcar un ceas de mână. Sunt foarte relaxat fără Internet, fără mobil, televizor și mp3 player, căci acesta mi se pare a fi cu adevărat spiritul călătoriei: să pleci fără device-uri de (pe)trecut timpul și să te bucuri la maximum de plăcerea de a hoinări rupt de propriul context cultural și, mai ales, de tirania de a fi mereu disponibil, reperabil, comunicativ & comunicabil. Orice călătorie este o formă de odihnă, meditație și așteptare. Să pleci de acasă înseamnă să-ți asumi absența din mijlocul alor tăi, înseamnă să ai curajul de a fi uitat o vreme de ceilalți și de a te pune la dispoziția necunoscutului.

În momentul în care călătorești, dar din când în când postezi pe blog sau pe FB vorbe și imagini ale drumului tău, ajungi, de fapt, să faci călătoria din perspectiva postării online.

FB-ul riscă să-ți pervertească, paradoxal, nu doar simțul socializării, dar și pe cel al solitudinii. Ce s-a întâmplat cu dorința de a pleca de-acasă inclusiv pentru a nu fi găsit o vreme, de a dispărea, de a rătăci, de a evada? Și de unde vanitatea (prezumția de importanță, cum ar spune un scriitor drag mie) de a crede că ce faci tu interesează, și încă în timp real, și pe alții?

E la mijloc un fel de narcisism nevrotic care nu are nimic de-a face cu ideea de călătorie ce rămâne, sau ar trebui să rămână, o experiență personală, profund intimă și, în fond, imposibil de împărtășit. Despre călătorii nu se poate scrie cu adevărat, întrucât paradoxul călătorului este că vede mai multe decât își va aminti și își va aminti mai multe decât a văzut. De aceea, un jurnal de călătorie la persoana întâi beneficiază, și el, de prezumția de ficțiune.

Citatele sunt din Trei saptamani in Himalaya, ultima carte (pe care o recomand din toată inima!) a lui Marius Chivu. Sunt câteva idei dure, dar coerente, îngroșate de dragul retoricii “himalayene”, dar care reușesc să te pună pe gânduri.

Pentru majoritatea dintre noi, călătoriile au încetat de mult să fie experiențe spirituale. Nu facem pelerinaje, nu căutăm experiențe inițiatice. Mare parte dintre noi bifăm, iar prin această bifă reușim de multe ori să dezvrăjim acele locuri despre care am citit sau despre care ne-au povestit alții.

Azi călătoria este un mijloc de a demitiza acele locuri după care am tânjit pentru a le scoate din orizontul dorului. Parisul are o altă aură atunci când încă nu e vizitat, însă la câte povești renunți, câte mituri ţi se dărămâ atunci când vezi Parisul cel real? Parcă îţi imaginai mai mult lucruri despre Paris înainte de-a te plimba prin Jardin du Luxembourg, nu-i aşa?

Recâștigarea dimensiunii spirituale a călătoriei este încercarea fiecăruia dintre noi de a inversa procesul de dezvrăjire a lumii care a început cu câteva secole în urmă. Dincolo de lămurirea implicită oricărei deplasări (ai fost acolo, ai văzut ceva, ai aflat nişte lucruri), există şi o stare de nelămurire în care ar trebui să te arunce orice călătorie. Acea stare care te trimite către imagini şi gânduri pe care nu le aveai înainte.

Acea stare în care te întorci cu mai multe întrebări decât răspunsuri pentru că, nu-i aşa, călătoria nu s-a terminat după ce ai aterizat pe Otopeni.

Știi acele momente magice pe care le trăiești nefiltrate de niciun gand, de nicio speranță?

Ei bine, în afară de acestea, sunt acele momente de care îți dai seama că se transformă în amintiri imediat cum le trăiești. Acele clipe pe care chiar în timp ce le trăiești știi că le vei prețui toată viața. Îți dai seama de goana secundelor la fel cum simți nisipul pierzându-se printre degete. Știi că bătaia de inimă de dinainte e deja trecut şi că va urma una imediat. Între ele însă, prezentul deja s-a suspendat în ceva fără cuvinte.

În fața oricărui moment magic reușesc – fără voia mea – să rulez un fir mental peste tot ceea ce mi se întâmplă. E ca și cum o cenzură interioară își deschide porțile de unde curg cele mai banale gânduri. Banale cum sunt toate gândurile atunci când despică prezentul în trecut şi viitor şi te lipsesc de hic et nunc.

Problema oamenilor nu este că nu gândesc, cum se plâng toţi plictisiţii lumii. Problema este că gândim prea mult. Chiar şi în momentele decisive, chiar şi în faţa unei despicături între nori, reuşim să stricăm clipa cu un gând fugar.

Puţine lucruri ne învaţă – unii și-ar aminti câteva tehnici orientale – cum să ne stăpânim gândurile sau cum să le lăsăm să zburde până uităm de ele.

Dacă mitul eternei reîntoarceri este real, dacă îmi voi retrăi propria viaţă la infinit, aş alege momentele magice si aș lăsa gandurile deoparte cu iluzia că doar astfel putem suspenda clipele frumoase din jurul nostru. Aș alege acele secunde și le-aș înșira ca niște mărgăritare pe care le voi lua cu mine în toate universurile posibile și imposibile.