Mailul celor de la F64 – a vizita Istanbulul în cadrul unei excursii foto –  a fost una dintre cele mai potrivite invitații primite anul acesta. Am călătorind mult în ultimele luni, făcând poze în mai multe locuri din țară sau din străinătate, iar şansa de a vedea Istanbului a apărut cât  se poate de oportun.

Visam la orașul de pe Bosfor o dată cu primele lecturi din Pamuk, iar imaginația mea îl conturase ca un loc magic, plin de istorie, mistere și contradicții. Acum aveam să-l străbatem două zile, la pas, cu aparatul foto în mână.

Nu e un lucru ușor să surprinzi un univers colorat și gălăgios, plin de umbre și contradicții cum este Istanbulul prin câteva poze aruncate într-un album foto, dar din toată galaxia prezentă dincolo de obiectiv, mi-am ales oamenii ca subiect principal al căutărilor mele.

Mă fascinează mai mult o privire decât un colț de stradă, la fel cum apreciez mai mult un personaj decât o priveliște. Ideea mea (sau iluzia) este că poți cunoaște un loc prin ochii celor care-l privesc zi de zi. Este ca în cazul artei romanului: descrierile (arhitectura, peisajul, obiectele din casă) reflectă starea eroului. E suficient uneori să privești pe cineva în ochi și îți pot da seama ce fel de loc sau ce fel de țară vede zi de zi.

Conversații

Dacă opreai niște tineri pe stradă, știai sigur că îți pot oferi direcții într-o engleză stricată, dar inteligibilă. Surpriza mea au fost câțiva care știau o boabă de română.
Un chelner:
“If you want sus, you can go sus” (restaurantul de la etaj)

Un rus (lucrase în România mai mulți ani):
“Înainte 200 de metri și găsit hotel”

Un puști care vindea într-un magazin:
“Where are you from?”
“Romania”
“Aa, salut, ce faci?”
“Bine”
“Cât costă?”

Chelnerul întâlnit pe yachtul cu care ne-am plimbat de-a lungul Bosforului nu știa română, dar se chinuia în engleză. Stateam sus (if you want to go sus…) și, probabil plictisindu-se (croaziera a durat mai mult de trei ore), a venit să facă conversație.

L-am întrebat dacă a vizitat țări străine:
“No, I’m poor, I can’t afford.”
Câștiga 600 de dolari pe lună și știu mulți români care, cu acest salariu, au vizitat jumătate de Europă.

“EU?”
“No, no Europe. Germany down, England down, Turkey up.”

Ne-am pierdut prin detalii istorice și l-am prins bine pregătit. Avea o aplicație pe iPhone cu toți sultanii Imperiului Otoman.

“Kurzii și armenii?”
“No problem”
Mi-a arătat o zonă unde moscheile, sinagogice și bisericile creștine stau liniștite una lângă alta.

De-a lungul conversației, expresia “no problem” a repetat-o obsesiv, iar singura dată când a renunțat la ea a fost când am ajuns la relațiile dintre femei și bărbați.

“Orhan Pamuk?”
Auzise de el, dar:
“I don’t like reading”

“You like Istanbul?”
“Yes, you have a great city”

La final, când ne-am salutat, m-a rugat – în râsetele colegilor de excursie – să-l salut pe Hagi când îl văd prin România.
“Da, sigur, zilnic ne vedem…”

– Și, ia zi, cum stăteau sultanii vara tolăniți și se plictiseau și dintr-o dată îi apucau gândul: “Ia hai mă până la ăla, cum îi zice, Stefan, să vedem ce mai face!”