În afară de aparatul foto eu nu mi-am luat nimic, nici măcar un ceas de mână. Sunt foarte relaxat fără Internet, fără mobil, televizor și mp3 player, căci acesta mi se pare a fi cu adevărat spiritul călătoriei: să pleci fără device-uri de (pe)trecut timpul și să te bucuri la maximum de plăcerea de a hoinări rupt de propriul context cultural și, mai ales, de tirania de a fi mereu disponibil, reperabil, comunicativ & comunicabil. Orice călătorie este o formă de odihnă, meditație și așteptare. Să pleci de acasă înseamnă să-ți asumi absența din mijlocul alor tăi, înseamnă să ai curajul de a fi uitat o vreme de ceilalți și de a te pune la dispoziția necunoscutului.

În momentul în care călătorești, dar din când în când postezi pe blog sau pe FB vorbe și imagini ale drumului tău, ajungi, de fapt, să faci călătoria din perspectiva postării online.

FB-ul riscă să-ți pervertească, paradoxal, nu doar simțul socializării, dar și pe cel al solitudinii. Ce s-a întâmplat cu dorința de a pleca de-acasă inclusiv pentru a nu fi găsit o vreme, de a dispărea, de a rătăci, de a evada? Și de unde vanitatea (prezumția de importanță, cum ar spune un scriitor drag mie) de a crede că ce faci tu interesează, și încă în timp real, și pe alții?

E la mijloc un fel de narcisism nevrotic care nu are nimic de-a face cu ideea de călătorie ce rămâne, sau ar trebui să rămână, o experiență personală, profund intimă și, în fond, imposibil de împărtășit. Despre călătorii nu se poate scrie cu adevărat, întrucât paradoxul călătorului este că vede mai multe decât își va aminti și își va aminti mai multe decât a văzut. De aceea, un jurnal de călătorie la persoana întâi beneficiază, și el, de prezumția de ficțiune.

Citatele sunt din Trei saptamani in Himalaya, ultima carte (pe care o recomand din toată inima!) a lui Marius Chivu. Sunt câteva idei dure, dar coerente, îngroșate de dragul retoricii “himalayene”, dar care reușesc să te pună pe gânduri.

Pentru majoritatea dintre noi, călătoriile au încetat de mult să fie experiențe spirituale. Nu facem pelerinaje, nu căutăm experiențe inițiatice. Mare parte dintre noi bifăm, iar prin această bifă reușim de multe ori să dezvrăjim acele locuri despre care am citit sau despre care ne-au povestit alții.

Azi călătoria este un mijloc de a demitiza acele locuri după care am tânjit pentru a le scoate din orizontul dorului. Parisul are o altă aură atunci când încă nu e vizitat, însă la câte povești renunți, câte mituri ţi se dărămâ atunci când vezi Parisul cel real? Parcă îţi imaginai mai mult lucruri despre Paris înainte de-a te plimba prin Jardin du Luxembourg, nu-i aşa?

Recâștigarea dimensiunii spirituale a călătoriei este încercarea fiecăruia dintre noi de a inversa procesul de dezvrăjire a lumii care a început cu câteva secole în urmă. Dincolo de lămurirea implicită oricărei deplasări (ai fost acolo, ai văzut ceva, ai aflat nişte lucruri), există şi o stare de nelămurire în care ar trebui să te arunce orice călătorie. Acea stare care te trimite către imagini şi gânduri pe care nu le aveai înainte.

Acea stare în care te întorci cu mai multe întrebări decât răspunsuri pentru că, nu-i aşa, călătoria nu s-a terminat după ce ai aterizat pe Otopeni.