Emeric Imre – Nebun de alb.mp3

Threemonkeysonline.com e o revista facuta de cativa tipi europeni in al carei ultimul numar am gasit un articol bun despre Moartea Domnului Lazarescu.
Go read!

Am citit cateva articole si cateva bloguri despre ziua Romaniei si am nevoie de hartie igienica. Intr-o lume furibunda avem nevoie sa ne agatam de identitati construite propagandistic pentru a mentine iluzia unitatii grupului ce vorbeste aceeasi limba.

Patriot fiind, cum ar trebui sa sarbatoresc aceasta mirobolanta zi? Uitandu-ma la plicticoasele marsuri festive la TV? La aceleasi comentarii si documentarii despre istoria patriei noastre emotionante? Ar trebui sa ma duc la Belu si sa plang la fiecare mormant al inaintasilor nostri? Ar trebui sa mananc sarmale cu cozonac toata ziua? Sa citesc liturgic cateva pagini dintr-o carte de istorie sau dintr-o mareata poezie scrisa in aceasta acablanta limba? Ar trebui sa ma ingrijorez de scaderea sentimentului national la tanara generatie?

In genealogia mea sunt pe jumatate ungur si pe jumatate moldovean. Tot ce e intuitiv, melancolic si artistic imi vine de la partea moldava. Duritatea, pula si ofensiva culturala o simt barbara. Iubesc brutal tara asta, insa refuz sa traiesc romaneste ziua de 1 decembrie. Refuz sa ma las asimilat unei sistem ce-si creaza tentacule pseudo-culturale prin masinaria propagandistica a unui festivism tribal.

Avem nevoie de un anti-1-decembrie in care sa ne amintim de torna fratre, de peschesuri, de funduri de sultani, de Turtucaia, de vitejia in fata diktatului de la Viena si de comunismul profund asimilat de biserica, elite si de un popor predispus la onanism istoric. Sa nu ne mai cacam pe noi cu somnoroase pasarele/sa-mi bag pula-n gura lor/vai ce frig e la meteo/ranile ma dor.

What’s next? Vom dinamita cultura universala cu mamaliga? Vom inventa sarmaua pe post de gadget? Vom spune si peste o mie de ani asta-i viata, asta e, n-ai ce-i face?
Polonia a fost imparita de trei ori si a luptat cu cavaleria impotriva Panzer-elor si n-au facut pe ei cum am facut si inca facem noi.

Tot ce e bun in mine este ante-romanesc si tot ce ma preocupa acum este post-romanesc. Nu ma recunosc in lasitatea unor generatii precedente si refuz sa platesc nota de plata a dezorientarii generatiei actuale.
Desigur, limba romana este limba in care visam si in care putem spune “te iubesc”, si de va fi sa mor la 90 de ani intr-un sat din Nepal tot ‘pula’ voi spune, iar nu corespondentul sau in limba autohtona. Desigur, voi fi iritat de toti agaricii ce isi critica patria fara sa-i cunoasca istoria, fara sa-i asimileze cultura, insa e trista aceasta asumare circulara a unei identitati nationale, a unor mituri artificiale si a unei erectii titanice a unei natiuni cu a carei animal interior este o bezea fara dinti.

Nu-s insensibil, plang ori ce cate ori se canta imnul unei gimnaste, ma bucur cand un film romanesc are succes international si ma bucur ca pot vorbi cu un spaniol despre cartile lui Eliade si Culianu, insa mi se rupe inima cand vad tineri a caror singura grija e modul cum tara urineaza in mod festiv. Mi se rupe sufletul cand ii vad pe cei din diaspora cum idealizeaza tara intru melancolie sau cum sunt scarbiti de ea intru prostie. Ce-ai adus din tara in afara de dureri de cap? Si totusi se uita un lucru simplu: steaua in care credem fiecare dintre noi nu este colorata tricolor.

Desi stiam de blogul ei de mai demult, azi am am regasit-o in blogroll la Anda pe pagina si m-am gandit s-o recomand din prisma marginalitatii in care se situeaza. Exista o categorie de bloguri ce se incadreaza in genul marginalitatii erotice: abordare de subiecte tabu, pamflete scrise cu trauma, povesti cu nerv, intamplari emotionale. Genul de texte pe care citindu-le, daca ai fi mai prost, te-ai gandi ca fetele astea ori sunt futute prea bine ori deloc, ori sunt batute ori nu le-a batut nimeni pana acum.
Marginali (nu e nimic peiorativ aici) sunt oamenii ce nu ingurgiteaza toate prejudecatile culturale ale comunitatii lor, sunt indivizii ce vin cu idei noi intr-un mainstream cultural prafuit. Idei noi ce vor deveni prejudecatile zilei de maine. In general, cam acesta-i mersul. Marginali sunt oamenii ce-si percep acutizat singularitatea ideilor lor si unicitatea propriei persoane. Marginali sunt oamenii ce au trait experiente traumatizante ce nu au putut fi rezolvate in cadrul culturii oficiale din care faceau parte. Marginali sunt cei care folosesc vulgaritatea in mod ofensiv pentru a se delimita mai bine si pentru a trage un semnal. (e ca si cum, in epoca victoriana ai intra intr-un salon al unui club de pensionare din inalta aristocratie engleza si ti-ai falfai organul in fata lor: in mod categoric, ai tras un semnal greu de uitat!) In general, marginali sunt oamenii ce-si traiesc viata sub impresia ca scena pe care stau e luminata prost. In textul de fata am dorit doar sa recomand un blog marginal cu tenta erotica si sexista, luati-o cum doriti.
Dincolo de acest lucru, incerc sa bruschez o categorisire oferind o lista de bloguri ce contin (si nu numai) texte scrise in cadrul unei marginalitati erotice, texte uneori savuroase, alteori fortate, alteori umorale, cateodata banale si adolescentine, insa sunt texte ce par vii:
curtezana
jurnalul pescarusului cu aripi rupte
imi plac barbatii
my_secret_life
de ce uram barbatii

Lectura placuta!

Pe drum, intorcandu-ma de la munca mi-am adus aminte de cazul unei mari companii americane producatoare de pizza ce se decisese sa-si deschida o divizie in India. Primele 3-4 luni au fost dezastruoase: desi pizza era buna, nu era scumpa si promovare se facuse, indienii nu se ingramadeau s-o cumpere. S-au facut studii, analize si pitch-uri pana au realizat ca indienii nu se incadreaza in tiparul obisnuit de consumator occidendal. Ei au obiceiurile lor gastronomice, ritualurile lor digestive etc. si astfel a fost nevoie de introducerea unor sortimente locale de pizza cu condimente din traditia indiana.

Cazul l-am citit intr-o carte ce inventaria greselile din publicitate (printre ele era citat si cazul unei companii de detergenti ce s-a gandit sa scoata pe piata o marca de bautura racoritoare) si mi-a venit in minte pe fondul unor amintiri personale. Povestea de dragoste ce mi-a conturat adolescenta am trait-o cu o fata ce se nascuse in Romania si plecase cu familia in State. Povestea are trei episoade ce coincid cu venirile ei in vacanta de vara in Romania si se intinde pe parcursul a cativa ani buni. Din acesta poveste vreau sa selectez cateva scene de diferente culturale care prin anecdoticul lor mi-au ramas in amintire:

1. Eu: Ce frumos miroase parul tau!
Ea (serioasa): A, dar e doar un sampon ieftin!

2. Pe dealul din preajma orasului era amplasata o cruce imensa luminata, ei i s-a parut o neinspirata idee: Mai bine puneau un smiley face…

3. Era maniaca cu igiena, se spala de cate ori pe zi, se epila aproape la doua zile.

4.Imi placea la nebunie cum miroasea, iar acel miros m-a obsedat mul timp… pana cand au inceput sa apara pe piata (in acei ani) detergentii de generatie noua: Tide, Ariel, Omo etc… si atunci am realizat ca hainele ei erau spalate cu un detergent pe care eu deja il mitologizasem ce inca nu aparuse pe piata autohtona.

Aceste “mici” diferente de perceptie nu ne faceau incomunicabili, nu ne aruncau neaparat in universuri diferite (ci probabil accentuau cristalizarea – vezi Stendhal), insa conturau cu siguranta frecvente diferite. Ea imi explica treptele si nuantele dintre going out with somebody, seeing somedoby, dating somebody etc. cand eu inca completam oracole Eu ii povesteam lecturile mele cand ea in afara de Crima si pedeapsa si Mizerabilii nu prea citise. Ea credea ca seman cu Don Juan de Marco, eu credeam ca seamana cu Maitreyi.

Sunt detalii de perceptie conturate in jurul mediului, educatiei si comunitatii din care faci parte. In acei ani (95-57) in acel oras mic nu existau fast-food-uri, ci doar o pizzerie inedita, ea si-a pastrat o felie pe pizza pe care a mancat-o in drum spre casa. Eu am fost extrem de amuzat de privirile celorlalti ce parca nu erau pregatiti cultural sa vada pe cineva mancand pe strada. Tot in acei ani, vizitand un prieten in Brasov eram extrem de fericit ca pot manca in largul meu un hamburger in Piata Sfatului fara ca oamenii sa ma priveasca ciudat. In mod automat, Brasovul mi s-a parut ca are un aer occidental.

Astfel, dincolo de fragmentele locale din care suntem facuti (familie, limba, experiente personale etc) ce ramane din noi insine pentru a ne crea o identitate in absolut?

Am inceput cu Top 100 Mistakes in Branding si-am ajuns la cum mi s-a contureaza identitatea dincolo de faptul ca maine ar trebui sa-mi amputez ambele picioare, iar acum ma intreb daca faptul de a fi mundan al advertising-ului ii rapeste sau nu valentele sale culturale.
Un exemplu: sa luam doua chestii din doua universuri gastronomice diferite – sarmalele si hamburgerii. Daca, cum se spune pe jumatate in serios, pe jumatate in gluma, americanul mananca orice-i dai intre doua felii de paine, s-ar face hamburgeri cu sarmale, sarmalele ar putea (astfel rebrandizate) da lovitura pe piata americana? sau daca s-ar pune sarmale pe pizza, sau daca s-ar manca cu paiele si s-ar vinde in cartoane ca mancarea chinezeasca, ar prinde?

Astfel, daca publicitatea necesita diagnosticarea diferentelor culturale ale targetului, se pune intrebarea ce anume tradeaza cel mai mult aceste diferente? Faci studii sociologice, sondaje, frunzaresti site-uri despre o anumita natiune, forumuri, citesti basmele unui anumit popor, studiezi religia si locala, vizionezi talk-show-uri si scanezi presa timp de cateva saptamani? Studiezi ritualurile de imperechere? Ce anume ne tradeaza cel mai mult din ceea ce suntem de fapt dincolo de aceste diferente culturale? De ce dincolo? Pentru ca mi se pare ca miza cunoasterii acestor diferente este depasirea lor, este gasirea unui spatiu simbolic de comunicare cu orice individ de pe orice meridian si din orice epoca. Dincolo de eu-consumatorul, dincolo de eu-cititorul, dincolo de eu-salariatul, dincolo de eu-detinatorul unui anumit sex, nume si data a nasterii, cine mai este in mine? In absolut, ar mai exista cineva din mine ce ar alege Nokia, Marlboro, AMD sau Logitech?

Cultura politica, generatie expirata… de ce am impresia ca cele doua sunt legate?

Mai mult decat singur nu poti fi. Cam astfel a inceput sambata seara in care am iesit in formatie de trei cu riscul de a ne distra. La Preoteasa. Auzisem ca se ruleaza filme, insa ajunsi la fata locului ne-am izbit de primul film, unul cu Steven Seagal, si ne-am bagat picioarele. Am coborat la parter si am stat la nu stiu ce concurs de Miss Unifest (pe tara). Intrare moka, bere ieftina, fete frumoase, Maruta prezentator, in juriu Phoenix (Nicu Covaci penibil: intrebare catre o concurenta: stii ce motocicleta am eu? si Catalin Botezatu.

Initial, dupa socul cultural cu filmul, am vrut sa mergem prin camine sa gasim o petrecere in care sa ne bagam, insa la Unifest am gasit o canapea libera, o atmosfera ok si multe bunaciuni culturale. Intre sectiunile de concurs au mai rockerit cateva trupe necunoscute, s-a dansat, s-a sarit in sus, s-au facut poze cu telefonul, s-au scanat grupuri de fete. Ca de obicei, in week-end, eram nebarbierit (n-are nici o legatura cu economia textului).
Miss-ul l-a castigat fata pe care mizasem (o tipa din Oradea), insa din 11 finaliste nici una nu a ramas nepremiata: premiul 3, 2, 1, premiul din partea Unifest, premiul din partea Casei de Cultura, premiul special din partea juriului, premiul trupei cutare, premiul oferit de portarul caminului P 15 etc.
La sfarsit au venit Fly Project, iar s-a sarit in sus, iar s-a dansat. Unul din noi (ce stie salsa) a dansat bine cu doua tipe bune, altul din noi a disparut si-a aparut cu un trandafir mare, insa tinta plecase cu tot grupul ei acasa.
– N-are cum sa fi plecat, a iesit doar in pullover
– Sigur a plecat, era in grup cu aia cu pantaloni albi.
Am iesit afara, pe unde au luat-o, pe acolo, in stanga, si-am inceput sa alergam. Unul cu un imens trandafir in mana, altul cu un rucsac in spate (plin de reviste culturale) si unul cu geaca de piele. Ajunsi la taxiuri la eroilor am inceput sa intrebam daca n-au vazut un grup cu o fata cu pantaloni albi, nimic. Urmati de intuitia disperata a celui cu trandafir am luat-o catre Regie. Si… alearga, fluiera, urla, hai ca se vede ceva in fata. Si… noroc, o luasem bine, putin dupa Facultatea de Filosofie am inceput sa vedem grupul. Iar fuga, am ramas in urma, abia respiram (multumesc tigarilor Marlboro). Ajunge, opreste fata, ii da floarea, senzatie. Ajunge si cel cu ruscasul, se baga si el, obtine un mail, ajung si eu, abia respir, spun doua glume, fetele rad, ma asez jos langa gard.
– Cum vi se pare? E un semn de disperare sau e un semn de romantism?
– Cate putin din fiecare…
Cel cu trandafirul obtine pe azi la 10:00 o intalnire, ii invidiez curajul.
Chemam in taxi, piata Kogalniceanu, shaorma, Universitate, o sticla de Cotnari la fantana. Cel cu rucsacul adormise. Am ajuns la polemici despre crestinism, curve si femei (ma rog).
Fast forward, somn, cateva vise, 8:20 dimineata. Dau sms: mai este o ora si 40 minute.
Ma suna pe la 9:50, sunt pe drum, insa mi-am uitat portofelul acasa. Am adormit din nou.
Cel cu rucsacul afland ca scriu acest text, a dorit sa-si aduca aportul sau nemuritor prin acest frumos citat romantic:   

decat sa citesc o carte prefer sa scriu o carte.
decat sa scriu o carte  prefer sa te iubesc.
decat sa te iubesc mai bine-ti dau o muie.

Am adormit din nou, as vrea un prieten jungian, sa-i notez visele, sa-i dau caietul la sfarsit de saptamana si sa-mi descifreze conflictele interioare.