Gata! Mi-am incheiat socotelile cu Bucurestiul pana la anul. Plec acasa cu o mica escala prin Iasi si ma astept la un macel pe tren/microbuz (caci merg la plesneala).
Ieri ne-am vazut cu bloggerii in reprize. Cu Andrei, Catalin, Sorin, Subiectiv, Patric si Jen in Offside, apoi cu Bobby, Radu, Eugen, Tudor, Nihasa si altii in Bugatti.
Salut pe cei care se simt bine de sarbatori (cand trecerea timpului devine pe-trecere) si va urez voua, cititorilor acestui site (sunteti unii din cei mai norocosi cititori) Craciun fericit!

Acum şaisprezece ani părinţii mei croitori lucrau şi noaptea pentru a asigura familiei un trai decent şi un minim lux de sărbatori (bomboane de pom pe sub mână şi câteva fructe exotice).

Acum şaisprezece ani televizorul era stricat şi mergeam pe la neamuri să vedem revoluţia în direct. Mă gândeam atunci că sunt contemporan cu un eveniment care va apare în manualele de istorie şi pe care voi fi mândru să-l povestesc copiilor mei.

Acum nu ştiu ce-ar trebui să povestesc copiilor mei despre aceşti şaisprezece ani. O revoluţie în direct pentru o ţară care trăia în ne-rand cu lumea, un cel mai dur comunism urmat de o cea mai neinspirată tranziţie ce-a coincis cu copilăria şi adolescenţa mea?

Pentru început, în aceşti şaisprezece ani, românul din mine a început să asimileze următoarele prejudecăţi:

1. va fi din ce în ce mai greu:
– mereu preţurile au crescut asimetric cu puterea de cumpărare
– mereu a existat ameninţarea disponibilizărilor în masă
– se fură din ce în ce mai mult, iar politicienii sunt din ce în ce mai corupţi
– conştiinţa ca va fi din ce în ce mai greu era coroborată cu speranţa că “voi veţi trăi mai bine decât noi”.

2. suntem o generaţie de sacrificiu:
Mi s-a repetat acest slogan încă de la introducerea scrierii cu â din a, trecerea la două semestre, modificările repetate ale programei şcolare, ale criteriilor de notare şi admitere etc. N-am înţeles nici acum dacă sacrificiul era al părinţilor noştri pentru noi sau era al nostru pentru propriul viitor într-o lume incertă. Dacă părinţii nostri se sacrificau la Canal şi prin închisorile comuniste, copilul meu se va simţi o victimă istorică dacă i se va strica placa video?

De asemenea, n-am înţeles niciodată dacă apelativul “generaţia de sacrificiu” trădeaza neputinţa unor părinţi, a unei naţiuni de a-şi gestiona viitorul tinerilor săi sau reprezinta o tehnica mentală transmisă din generaţie în generaţie prin care să fim pregatiti să ne putem explica eşecurile viitoare şi neîmplinirile unor vieţi adulte. Să ne justificăm istoric exact în modul cum ne justificam incultura în cutare domeniu; dacă nu sti care este capitala Canadei poţi oricând spune ca ai avut un profesor de geografie nesuferit, că nu ţi-a plăcut geografia din start, că îţi mânca câinele temele sau noi chiuleam la geografie, invocând o adolescenţă rebelă.

Un lucru pare clar: Eventualul eşec istoric al celor care şi-au trăit copilăria şi adolescenţa în aceşti saisprezece ani nu va putea găsi justificarea în contextul generaţiei de sacrificiu.

3. România este o ţară mică şi slabă, iar românii sunt nişte fiinţe ciudate lipsite de noroc istoric.
Cred că nici un occidental nu va putea înţelege niciodată cum este să creşti cu ideea că undeva, în altă ţară se trăieşte radical mai bine decât la tine. Să creşti având conştiinţa unei râi istorice a faptului de a fi roman şi să simţi peiorativul cum se mulează pe orice frază care începe cu noi, românii niciodată…, în România…,aşa a fost mereu la noi… Am găsit mereu modalităţi şi ocazii de-a ne legitima unicitatea nenorocirilor noastre (doar noi l-am împuşcat, doar noi am avut mineriade, doar noi am avut inundaţii, doar la noi sunt gropi etc.) Am crescut cu ideea că trăiesc într-o ţară săracă, intre oameni necivilizaţi, într-un popor care când nu a avut ghinion în istorie, şi-a făcut-o cu mâna lui.
[Off-topic: românii sunt singurii consumatori de seminţe?]

De asemenea, m-am lasat sedat de amintirile unei istorii glorioase cu un trecut faţă de care orice prezent pe care l-am trăi pare mic şi nedemn.
[Unul din cele mai interesante mituri este ideea cum ca am fi fost scutul Europei în faţa turcilor. Psihologic, ideea este resentimentul unei victime faţă de ceilalţi ce au refuzat să mai fie victime.

Nu ştiu cât de clar este acest lucru simplu: turcii au forţat porţile Europei în mod decisiv de două ori prin asediile asupra Vienei (în 1529 şi 1683). Au eşuat de fiecare dată fără cauza şi vina românilor. Prima oară au avut drum liber către Viena după victoria asupra ungurilor de la Mohacs (1526), iar a doua oară înfrângerea lor (de o armată europeană condusă de un rege polonez) a statuat începutul declinului a Imperiului Otoman ca ameninţare pentru Europa (care încă păstrează fantasmele unei invazii musulmane). De asemenea, declinul influenţei Imperiului Otoman în Marea Mediteraneeana n-a avut niciodată nici o legatură cu Ţările Române.]

Îmbibaţi de o istorie vitregă şi înarmaţi cu acest tip de prejudecăţi cât de usor ne va fi să ne scuzăm o eventuala ratare?

4. vocatia de a avea dreptate cand ratam, cand esuam, cand nu implinim ceva.
Pentru orice eșec, există trei conaţionali din jurul tău ce erau siguri că nu vei fi reuşit. Ne-am dezvoltat o înţelepciune bătrânească a neîmplinirii de genul puteam să fiu sigur că aşa se va întâmpla. Întotdeauna mi s-au părut mai înţelepti de felul lor cei care mă sfătuiau post-factum despre inutilitatea cutărei încercări. De cate ori n-am simţit bucuria intimă a confirmării unei temeri ce anunţă un necaz sau un eşec?

Părem a fi cea mai pregătită naţiune pentru situaţii jenante de pierdere şi înfrângere. Crescuţi ca victime, căutăm permanent situaţii care ne legitimează sclavia interioară. Noica chiar încercase să statueze ascendentul moral şi cultural a victimei asupra călăului, a pierzătorilor în faţa câştigătorilor. Va fi încercând…

Tranziția a concis cu copilăria și adolescența mea în care am asimilat prejudecățile menționate mai sus. Aceste prejudecăți cărora li se adaugă moștenirea istoriă care apasă pe umerii nostri ca tineri și responsabilitatea față de copiii noștri creează o situație cel puțin ciudată. Sunt conștient că părinții noștri au făcut imense sacrificii pentru ca noi să fim sacrificați pentru a le asigura lor o bătrânețe liniștită și pentru a oferi copiilor noștri o țară în care cel puțin să aibă libertatea să-și decidă propria sacrificare.

Nu știu cum să integrez experiența comunistă în algoritmul cu care gestionez prezentul și nu știu cum să mă feresc de traumele și frecușurile obrazului cu care le voi spune copiilor mei cât de greu a fost pe vremea mea.

Nu doresc să capăt conștiința superiorității istorice față de cei mai tineri decât mine pe motivul că am prins cum era pe-atunci: am stat la cozi la lapte, am cumpărat pâine cu tichetul etc. De asemenea, n-aș vrea ca […] copilului meu să i se inoculeze sentimentul vinovăției pentru vremurile grele pe care părinții lui le-au trăit. N-aș dori copilului meu să fie român în modul de care eu mă străduiesc să mă dezvăț. Acum sunt genul de român care nu s-ar simți în Africa ca un turist.

Nu știu cum vom arăta peste 30-40 de ani ca membri adulți ai unei țări fost-comuniste, nu știu dacă puținele noastre amintiri “comuniste” se vor citi pe chipul nostru și nu stiu dacă invitați la masa europeană, vom crea în continuare fantasme ce ne vor confirma faptul că am fost și vom fi mereu excluși. Dacă te cheamă Gicu și ai fost 20 de ani frizer, iar acum te-ai apucat de zidărit, cât de mult trebuie să înveți și să muncești ca lumea să uite să mai zică Gicu, care-a fost frizer pentru a-l accepta pe Gicu zidarul?

Mă consider norocos căci am învățat să fiu relaxat în chestiunile românești: nu mă deranjează când sunt îmbrâncit în metrou, nu mă voi plânge niciodată de prostia politiștilor sau a oricărei categorii profesionale, n-am să urlu niciodată prostia romanilor. Secretul este gândul că oricând pot alege să plec (se poate face analogie cu libertatea oferită de gândul oricând mă pot sinucide). Nimeni nu e condamnat la acest picior de plai.

Am scris acest text încercând să înțeleg modul cum pot integra niște amintiri într-un simulacru de identitate și cum le pot comunica mai departe (dacă am ce și dacă merită). Pot să-mi imaginez, să teoretizez, însă nu pot să-mi judec părinții c-au suportat comunismul, că au fost un neam de amărășteni, că au fost români în sensul înțelept în care eu nu doresc să devin.

Zoso, cum de suntem o generație atât de misterioasă: din niște părinți lași – care s-au complăcut în victime și au stat ascunși sub pat – au ieșit niște plozi ca noi: liberi, inteligenti și iNberbi?
A culpabiliza generații, categorii sociale și națiuni este un fel de intoleranță web 2.0 sau trendul incorectitudinii politice încă face victime?

Era destul de constienta ca e pozata intr-o situatie caraghioasa:)

Presupozitia de la care plec in acest text este simpla: toti interpretam totul in orice moment. Cu alte cuvinte, nimic din ce ajunge la noi nu ramane nefiltrat. Din acest motiv este greu sa estimam cat ar valora concret o carte ce ne este draga, care ar fi diferenta intre un frate mai mic si un simplu copil de pe strada sau care ar fi diferenta intre o banca dintr-un parc si banca pe care ne-am sarutat pentru prima oara; Astfel, fiecare din noi acordam lucrurilor o plus-valoare emotionala si simbolica ce depaseste valoarea strict-functionala (obiectiva) a obiectului in sine.

Aceasta plus-valoare este o aura umana a obiectelor ce nu exista in absolut. In absolut, toate pisicile sunt la fel, in absolut, sanii unei femei sunt niste imense glande sudoripare. In absolut (independenta de experienta), actul sexual este o imensa risipa de energie psihica si fizica.
In acest fel, daca orice perceptie este o interpretare si, daca orice interpretare este valida sau nevalida (in functie de sistemul de referinta ce se dovedeste a fi un construct cultural la urma urmei), se poate concluziona ca mintea umana este un mare si interesant generator de iluzii?

Acum cateva luni m-am certat cu Romeo pornind de la aceasta idee. Exemplu pe care l-am scos la inaintare n-a fost cel mai reusit, insa cel putin a ridicat o problema (sau a creat iluzia valorii acestei probleme). Astfel, un taran se duce la targ sa-si vanda vaca. Dorinta lui este sa scoata un pret bun pe ea si automat isi supraliciteaza emotional animalul (care arata mai bine decat celelale vaci expuse, care e mai bine hranita si da mai mult lapte). Asta e o supra-valoare. A doua supra-valoare vine de la potentialul cumparator. Interesul acestuia este sa prinda un pret cat mai mic pe o vaca cat mai… darnica. Din perspectiva taranului care vinde vaca lui nu e una din zecile de vaci din targ. El insusi a crescut-o, a ingrijit-o si a muls-o. Pretul cerut pe ea automat va incerca sa rascumpere valoarea simbolica a acestui atasament. De asemenea, din perspectiva cumparatorului, vaca este una din multele vaci din targ, este o statistica, este o minus-valoare de care el trebuie sa se convinga pentru a nu se pacali la bani. E un simplu scenariu de vanzare-cumparare in care se intalnesc doua sisteme de interpretare.
Acest lucru se observa si la scara mai larga si… moderna. Cumparam lucruri in functie de un filtru emotional (ce nu judeca deloc pe baza functionalitatii) si platim plus-valoarea simbolica a unui brand sau a unei categorii de produse. Alegand Nokia, nu aleg doar un telefon functional (de la care se poate vorbi), nu aleg doar niste optiuni in plus, ci aleg sa platesc atasamentul meu fata de brandul Nokia, aleg iluzia unei imagini sociale oferite de posesia unui produs Nokia, aleg sa-mi autovalidez plus-valoarea pe care cultural am dobandit-o in diverse moduri (doi prieteni ce acum cativa ani au laudat destul de convingator brandul Nokia, posesia anterioara a catorva modele precedente din aceeasi marca etc). Daca de maine as fi fortat sa lucrez cu un telefon Sony-Ericsson (la fel de sau chiar mai performant), cu siguranta n-ar fi acelasi lucru.
Nu e un secret cat de mare este procentul pe care promovarea unui produs il cantareste la pretul acelui produs. Nu e suficient sa lansezi o chestie noua si functionala, daca nu te straduiesti sa educi un tip de perceptie premargatoare achizitionarii acelei chestii.

Revenind, atata timp cat actul de interpretare nu va disparea, nu va disparea nici advertising-ul. Atata timp cat nu va disparea plus-valorea pe care o acordam lucrurilor si persoanelor din jurul nostru, nu vor disparea nici iluziile. Le numesc iluzii in virtutea simplului fapt ca nu raman constante in functie de sistemul de referinta ales. In fapt, ce ramane constant?

Iti pot vinde o carte despre fenomenologie nepaleza, daca in prealabil nu promovez importanta acestei fenomenologii? E o carte buna, bine documentata si bine scrisa, insa daca nu am creat plus-valorea problemei, ce folos?

De fapt, a pornit de la faptul c-am vrut sa printez o selectie a textelor proprii aruncate pe diverse site-uri in ultimii doi ani si mi s-a propus sa scot o carte in toata regula pana la Craciun (varianta necenzurata). Cateva zile am crezut in idee, am strans 300 de pagini A5, am recitit texte de mult uitate si m-am gandit cine naiba a scris atat. De aici si senzatia de personaj de zilele trecute.
Cu aceasta ocazie, mi-am amintit de intamplari trecute, am derulat unde si cu ce am scris si m-am gandit daca acest ani in “exil” nu m-au facut sa ma simt mai bine intr-o penumbra a underground-ului oferit de internet si daca nu mi-e cumva teama sa-mi asum mai multe responsabilitati.
Apoi m-am razgandit, mi s-a parut un gest pripit. Nu pot scoate o carte mixata intre fragmente de proza si “eseuri” la fel cum o trupa rock de pustani de 17 ani si-ar scoate primul album intitulat “Best of”. Cine naiba v-a ascultat? vecinii de langa garaj, prietenii pe la petreceri?
Si totusi azi mi-am dat seama ca o mare parte din inconstienta mea isi afla izvorul intr-un soi de disperare al carei izvor inca nu-l cunosc. Nu stiu precis cand si cum ceva s-a rupt si apoi a inceput sa-si bage p…
Totusi, ideea cu cartea mi-a ramas in mine si mi-a indreptat o parte din motivatie inspre dezvoltarea unui scenariu in care aberatiile scrise de-a lungul vremii ar putea crea un puzzle interesant.

(poza nu-mi apartine)

Stii romanele alea scrise la persoana intai pe care le citesti cu naivitatea de-a crede ca povestitorul il reprezinta pe autor? Si apoi autorul apare in interviuri sau scrie articole lamuritoare despre cartea sa in care se detaseaza da personajul sau autentic, in care delimiteaza literatura cartii sale de autobiografia sa? Personajul meu a violat-o pe Maria, nu eu.
Astfel zis, ca autor, te ascunzi in pielea unui personaj care are mai mult curaj sa spuna lucrurilor pe nume decat tine, creatorul sau? Poti sa fii antisemit ca personaj, xenofob, poti fi un mic violator, insa tu ca autor vei ramane aceeasi persoana respectabila ce-a scos o carte.

Nu m-am exprimat corect, insa senzatia de personaj o am si fata de cel ce scrie aceste randuri. Sunt persoane in jurul tau care scot ce-i mai bun din tine, pe cand altele scot ce-i mai rau, in prezenta lor devii ironic, plictisit, expeditiv etc. In cazul meu, fata in fata cu acest blog, pot spune ca scrisul meu aici ma face sa ma simt mai responsabil decat as fi de-obicei. De multi ori scriu din impresia ca am un cuvant de spus, de mult ori scriu sa iau o pozitie anume si de multe ori scriu din presiunea cititorilor. Cu alte cuvinte, aici eu scriu ca parte a unui personaj ce se straduieste sa devina credibil. Cred ca are loc un fenomen de de-localizare al unui Adi ce doreste sa spuna lucruri in care mai multi oameni se pot recunoaste. Astfel, eu ma instrainez prin scris pentru a crea dialectica privirii celuilalt.

Mircea Cartarescu intr-un interviu de acum cativa ani spunea urmatorul lucru: La fiecare decernare de premiu literar ma simt ca un impostor, ca si cum as lua premiul in locul altcuiva. Un anterior Mircea Cartarescu mai inspirat decat cel actual care se duce la microfon pentru a rosti eventual un discurs de multumire.

Sa zicem ca as avea trei mari probleme: sunt alcoolic, sunt maniac sexual si ma masturbez in locuri publice. Acestor probleme le-ar corespunde trei incercari de rezolvare in trei grupuri de alcoolici anonimi, maniaci sexuali anonimi si masturbatori destul de anonimi in locuri publice. Ar fi zile in care ma ridic de trei ori in picioare si-mi spun numele in trei moduri diferite in virtutea a trei incercari ale eului meu de a se corecta.

E o idee ce inca nu-mi este clara in minte; oricum, ce ma preocupa acum este modul in care conjucturalul influenteaza in mod hotarator identitatea cuiva.

M-a tagguit Ilie si ma conformez.
As alege Istoria culturala a penisului, cartea lui David M. Friedman ce-am recomandat-o si asta vara.

Suntem civilizati. Si nevrotici. Ne e frica sa ne folosim penisul. Si la fel de frica sa nu-l pierdem.

Pentru feministe, o erectie parea mai degraba un berbec de asalt decat un obiect al placerii. Pentru prima data in istorie, o miscare organizata a pus problema daca relatia dintre penis si vagin chiar este o chestiune privata. Dimpotriva, ea este una politica: dominarea femeilor de catre barbati in cele mai mult aspecte ale vietii americane era configurata chiar de actul sexual. Ceea ce barbatii considerau a fi biologie – actul sexual ca o polaritate dominant-subersiva in care penisul penetreaza si vaginul primeste – era privit de feministe drept ideologie.

Daca as avea cateva zile libere, as face un eseu despre Penisul in societatea romaneasca post-decembrista. E usor de scris stand cateva zile calare pe google.

Revenind, mai departe n-as mai taggui pi nimeni, insa as fi curios de ce-ar recomanda textier.

Hai ca m-am distrat cu voi!:)

– Trebuie sa spun ca-mi era teama de reintalnirea cu tine. Au trecut, cati?, trei, patru ani, n-am stiut de tine decat de la ceilalti rataciti prin diferite orase ale tarii, vesti sumare, despartirea de Sidonia, bursa in Germania, doctoratul… iar acum ma simt ca in fata unei instante amicale si permanente.

Sorin zambi, anii petrecuti in aceeasi camera de camin, studiind la aceasi facultate facuse din tipul din fata lui ceea ce oamenii numesc in mod curent un prieten, un individ de la care poti smulge amintiri comune, cineva ce poate depune marturie despre trecutul tau si ce poate dovedi ca eul tau exista si inainte intr-o anume configuratie. Evitarea reciproca ce statuase relatia post-studentie pare ca-i tinusera impreuna mai mult decat daca si-ar fi scris sau s-ar mai fi intalnit din cand in cand.
– Mai tii minte? Ultima iesire la bere din Iasi, cand mi-ai spus ca ne vom vedea sigur la umbra unui crin in Piata Romana, rasesem atunci de candoarea si stangacia simbolului tau, insa eram convins ca aceasta intalnire va avea loc si intr-adevar si eu o simt in termeni punitivi, ca si cum ar trebui sa dau socoteala de ceva anume.

T. isi mai aprinse o tigara evitand contactul vizual.
– Inconstient, noi am facut un pariu al drumurilor noastre, ne-am pariat alegerile ca intr-un clasic duel de orgolii. Si totusi, te-am invidiat, ambitia ta… institutionala, facultate, master, doctorat si apoi jurnalismul, de continuitatea unui asemenea drum eu n-am fost si nu voi fi niciodata in stare.
– Tu mereu ai dorit sa fii un huligan, chiar daca n-ai fost niciodata. N-as fi surprins sa aflu ca ti-ai schimbat zeci de prietene in anii astia, zeci de joburi si zeci de grupuri de prieteni. Stii cum e? Parca cineva ti-a dat o masca si te-a mintit ca-ti sta bine, iar de atunci o porti mereu.
– Daca dialectica mastilor ar putea explica actiunile si temerile noastre, ar fi atat de simplu!
Sorin zambi cu acelasi zambet vrajitoresc-adolescentin cu care incepuse anul intai si se gandi absurd ca scena dintre ei ar fi parca dintr-un film: cadru pe T., cadru pe el, cateva flash-back-uri, fast-forward, imagine panoramica.
– Au fost momente cand imi doream sa ajung dupa gratii. Eram atat de plictisit si atotstiutor in plictiseala mea inca experienta incarcerarii mi se parea o solutie ce mi-ar salta creativitatea si dorinta de asceza. Ca un afis de film sau de lansare de carte, un fel de motto: Dati-mi o celula si voi scrie cel mai genial roman. E doar o scuza, e ca o masturbare, iti creezi singur o dialectica.
– Te-ai gandit vreodata ca fiecare alegere personala ascunde in sinea ei zeci de lasitati ce-o imping catre realizare. In Germania, am avut un coleg de camera grec ce s-a indragostit de-o nemtoaica, au iesit impreuna cateva saptamani si apoi firul s-a rupt. Nu stiu detaliile lor, insa dupa tragicul eveniment, grecul s-a apucat sa faca yoga cu inversunare. Incetase sa mai iasa cu colegii sai, nu mai intra nici pe internet, treptat si-a inchis aproape toate canelele de comunicare pe care le avea inainte. S-a refugiat in studiile sale, studia filozofia Renasterii si yoga, sau ma rog, diferite tehnici orientale remixate dupa diferite carti de popularizare. Imi imaginam atunci ca, daca acel grec va ajunge un mare maestru spiritual sau cel putin un mare orientalist, acestea se vor datora lasitatii sale de-a mai gestiona lumea in mod social dupa o dezamagire amoroasa. O lasitate, o prea mare sensibilitate poate face uneori diferenta.

T. il ascultase interesat.
– Si totusi acest gen de situatie o vedea ca o semnificare a unei situatii date. Tiparul ala generic de a acorda sens unor pulsiuni, unei drame, unor boli. Eliade, bla bla…
Sorin incepu sa rada:
– Eliade, bla bla.. e sloganul site-ul tau?
– Nu, asta e alta poveste…

Fast-forward:
– Apropo de povesti, experienta mea germana… Am vrut sa raman in Germania inainte de a ajunge acolo. N-am vrut sa ma cufund in cliseul ala, student roman la o bursa in strainatate, periat de balcanisme si imbibandu-se treptat de idealisme europene. M-am angajat barman la o discoteca, iti poti imagina?
– Tu, doctorand firav la filozofie…

Fast-forward:
– Stii cum e parabola? Te duci cumperi ceva, iar un prieten iti da cinci lei si te roaga sa-i iei si lui un covrig. Te duci si observi ca pretul covrigului este de sase lei. Nu-i spui prietenului tau despre aceasta diferenta de pret din mai multe motive. Din jena de-ai mai cere bani, din bunatatea unei cinste anonime, din comoditate. A doua zi te duci iar jos si din nou prietenul tau te roaga sa-i cumperi un covrig. Si iarasi pui de la tine un leu. Si astfel, o viata intreaga vei cotiza la casa unei lasitati minore care sperai sa nu se contabilizeze nicaieri. Intr-un astfel de stadiu ma simt eu acum, cotizez in contul unor gesturi trecute ce nu m-au onorat deloc si sunt destul de confuz in privinta hermeneuticii acelor gesturi. Imi traiesc prezentul restant unor acte imprudente din trecutul meu si realizez extrem de rar ca ratacirea mea e de fapt drumul meu. Intr-un fel, daca nu-ti pasa unde esti, nu te-ai ratacit deloc.
– Lipsit de repere exterioare, centru se interiorizeaza?
– E un soi de tiranie a amintirilor. Parintii nostri au luptat pentru a avea o lume pe masura lor. Avem o lume si ne straduim s-o face coerenta cu lumea noastra interioara, e ca si cum fiecare nou nascut e un mic si viitor revolutionar. Necorespondenta asta la lumea construita din visele altora creaza un soi de dialectica ce face pamantul sa se invarta.

Fast–forward.
– Ma intrebi de site-ul meu? Scriu in acelasi jurnal de ani de zile, doar ca de un an incoace se cheama si blog. E cumva o moda culturala, din ce in ce mai multi oameni scriu zilnic despre ce cred si despre ceea ce cred ca li se intampla. E ieftin, timp liber exista, iar unii o vad ca o responsabilitate sociala.
– Stii ca n-am crezut niciodata in tampeniile astea, zambi Sorin.
– Insa, cred ca undeva e un anacronism. Aceasta lumea complexa sau care mi se pare din ce in ce mai complexa, mai degraba as filma-o decat s-o descriu in cuvinte. As face documentare underground, despre lumi pe cale de disparitie, despre lumi ce stau sa se nasca.

Fast–forward.
– Mai bei ceva? intreba T.
– Sidonia? De ce ne-am despartit? In primul rand, nici nu stiu daca am iubit-o, daca ne-am iubit. Poti fi dependent de prezenta celuilalt, de mirosul pielii sale, de modul cum te trezeste dimineata, poti sa te speli la pula in chiuveta de fata cu ea, te poti trezi noaptea s-o saruti in timp ce doarme si, totusi, poti sa n-o iubesti.
Atunci insa, eram fascinat de ea, combinatia intre snobism si inteligenta, intre vulgaritate si naivitate ma indemna sa fiu eu insumi la un nivel ce nu-mi cerea mari eforturi. Si, dupa cum stii, mereu am fost suspicios fata de situatiile si momentele ce nu cer mari eforturi (e o prejudecata a autodidactilor). Te simti bine in prezenta celuilalt ce nu-ti cere de la tine decat frecvente moderate, ce nu te-a bagat niciodata intr-o viteza superioara. Ma simteam ca un mascul de insecta, dupa ce incetezi sa devii atasament erotic, social si financiar ti se taie capul simbolic. Iar daca ti se taie capul, apar capetele, apare monstruosul.
Sorin isi mai aprinse o tigara si continua:
– Da, ne-am certat cu scandal. Tipete, lovituri, zgarieturi, aruncari de obiecte. Eu eram ala cu probleme psihice, ea era proasta. Am aruncat carti de la balcon, mi-a aruncat lucrurile pe hol.
T. privi in in jur. Sorin zambi gandindu-se ca nu e singurul ce simte acea camera invizibila ce se misca deasupra mesei lor.
– Cred ca am pierdut ceva esential, cred ca am trecut pe langa niste semne ce n-am stiut sa le asimilez. Parca as calca la intervale regulate pe niste mine antipersonal ce ma hanticapeaza treptat.
– Acum sunt jurnalist, mi se rupe de filozofie, vreau sa o uit, parca mi-a distrus erectia, mi-a creat visuri urate ce acum ma bantuiesc. Nu ti-ai dorit niciodata sa fii mai prost decat esti? Nu, nu e nostalgia aia romantica a naturalului, a lumei luni anteculturale, pure si nepatate de intrebari, ci pur si simplu o comoditate a unui motor ce nu este turat, ce nu-si depaseste consumul mediu trecut in cartea sa tehnica.

Fast-forward.
– Stii ce ne-a spus J. atunci cand s-a imbatat dupa ce-a luat licenta? Desi, am stat patru ani impreuna, eu n-am stiu ce visuri aveti, ne-am comunicat toate rahaturile, ne-am vazut in chiloti, ne-am auzit vorbind in somn, insa ma uit la voi si nu stiu ce naiba visati! Avea dreptate, eu nu stiu ce visezi. Dincolo de gloria universitara si recunoasterea unor ani pierduti in studii. Eu stiu ca mi-am dorit glorie si succes, mi-am dorit sa ma misc intr-un soi de mondenitate culturala. Stii ca doream sa public o carte inainte de terminarea facultatii, un fel de roman-radiografie a unei generatii ce se pisa si ce scarpina altfel decat inaintasii nostri, insa in realitate n-am visat nimic.