– Trebuie sa spun ca-mi era teama de reintalnirea cu tine. Au trecut, cati?, trei, patru ani, n-am stiut de tine decat de la ceilalti rataciti prin diferite orase ale tarii, vesti sumare, despartirea de Sidonia, bursa in Germania, doctoratul… iar acum ma simt ca in fata unei instante amicale si permanente.

Sorin zambi, anii petrecuti in aceeasi camera de camin, studiind la aceasi facultate facuse din tipul din fata lui ceea ce oamenii numesc in mod curent un prieten, un individ de la care poti smulge amintiri comune, cineva ce poate depune marturie despre trecutul tau si ce poate dovedi ca eul tau exista si inainte intr-o anume configuratie. Evitarea reciproca ce statuase relatia post-studentie pare ca-i tinusera impreuna mai mult decat daca si-ar fi scris sau s-ar mai fi intalnit din cand in cand.
– Mai tii minte? Ultima iesire la bere din Iasi, cand mi-ai spus ca ne vom vedea sigur la umbra unui crin in Piata Romana, rasesem atunci de candoarea si stangacia simbolului tau, insa eram convins ca aceasta intalnire va avea loc si intr-adevar si eu o simt in termeni punitivi, ca si cum ar trebui sa dau socoteala de ceva anume.

T. isi mai aprinse o tigara evitand contactul vizual.
– Inconstient, noi am facut un pariu al drumurilor noastre, ne-am pariat alegerile ca intr-un clasic duel de orgolii. Si totusi, te-am invidiat, ambitia ta… institutionala, facultate, master, doctorat si apoi jurnalismul, de continuitatea unui asemenea drum eu n-am fost si nu voi fi niciodata in stare.
– Tu mereu ai dorit sa fii un huligan, chiar daca n-ai fost niciodata. N-as fi surprins sa aflu ca ti-ai schimbat zeci de prietene in anii astia, zeci de joburi si zeci de grupuri de prieteni. Stii cum e? Parca cineva ti-a dat o masca si te-a mintit ca-ti sta bine, iar de atunci o porti mereu.
– Daca dialectica mastilor ar putea explica actiunile si temerile noastre, ar fi atat de simplu!
Sorin zambi cu acelasi zambet vrajitoresc-adolescentin cu care incepuse anul intai si se gandi absurd ca scena dintre ei ar fi parca dintr-un film: cadru pe T., cadru pe el, cateva flash-back-uri, fast-forward, imagine panoramica.
– Au fost momente cand imi doream sa ajung dupa gratii. Eram atat de plictisit si atotstiutor in plictiseala mea inca experienta incarcerarii mi se parea o solutie ce mi-ar salta creativitatea si dorinta de asceza. Ca un afis de film sau de lansare de carte, un fel de motto: Dati-mi o celula si voi scrie cel mai genial roman. E doar o scuza, e ca o masturbare, iti creezi singur o dialectica.
– Te-ai gandit vreodata ca fiecare alegere personala ascunde in sinea ei zeci de lasitati ce-o imping catre realizare. In Germania, am avut un coleg de camera grec ce s-a indragostit de-o nemtoaica, au iesit impreuna cateva saptamani si apoi firul s-a rupt. Nu stiu detaliile lor, insa dupa tragicul eveniment, grecul s-a apucat sa faca yoga cu inversunare. Incetase sa mai iasa cu colegii sai, nu mai intra nici pe internet, treptat si-a inchis aproape toate canelele de comunicare pe care le avea inainte. S-a refugiat in studiile sale, studia filozofia Renasterii si yoga, sau ma rog, diferite tehnici orientale remixate dupa diferite carti de popularizare. Imi imaginam atunci ca, daca acel grec va ajunge un mare maestru spiritual sau cel putin un mare orientalist, acestea se vor datora lasitatii sale de-a mai gestiona lumea in mod social dupa o dezamagire amoroasa. O lasitate, o prea mare sensibilitate poate face uneori diferenta.

T. il ascultase interesat.
– Si totusi acest gen de situatie o vedea ca o semnificare a unei situatii date. Tiparul ala generic de a acorda sens unor pulsiuni, unei drame, unor boli. Eliade, bla bla…
Sorin incepu sa rada:
– Eliade, bla bla.. e sloganul site-ul tau?
– Nu, asta e alta poveste…

Fast-forward:
– Apropo de povesti, experienta mea germana… Am vrut sa raman in Germania inainte de a ajunge acolo. N-am vrut sa ma cufund in cliseul ala, student roman la o bursa in strainatate, periat de balcanisme si imbibandu-se treptat de idealisme europene. M-am angajat barman la o discoteca, iti poti imagina?
– Tu, doctorand firav la filozofie…

Fast-forward:
– Stii cum e parabola? Te duci cumperi ceva, iar un prieten iti da cinci lei si te roaga sa-i iei si lui un covrig. Te duci si observi ca pretul covrigului este de sase lei. Nu-i spui prietenului tau despre aceasta diferenta de pret din mai multe motive. Din jena de-ai mai cere bani, din bunatatea unei cinste anonime, din comoditate. A doua zi te duci iar jos si din nou prietenul tau te roaga sa-i cumperi un covrig. Si iarasi pui de la tine un leu. Si astfel, o viata intreaga vei cotiza la casa unei lasitati minore care sperai sa nu se contabilizeze nicaieri. Intr-un astfel de stadiu ma simt eu acum, cotizez in contul unor gesturi trecute ce nu m-au onorat deloc si sunt destul de confuz in privinta hermeneuticii acelor gesturi. Imi traiesc prezentul restant unor acte imprudente din trecutul meu si realizez extrem de rar ca ratacirea mea e de fapt drumul meu. Intr-un fel, daca nu-ti pasa unde esti, nu te-ai ratacit deloc.
– Lipsit de repere exterioare, centru se interiorizeaza?
– E un soi de tiranie a amintirilor. Parintii nostri au luptat pentru a avea o lume pe masura lor. Avem o lume si ne straduim s-o face coerenta cu lumea noastra interioara, e ca si cum fiecare nou nascut e un mic si viitor revolutionar. Necorespondenta asta la lumea construita din visele altora creaza un soi de dialectica ce face pamantul sa se invarta.

Fast–forward.
– Ma intrebi de site-ul meu? Scriu in acelasi jurnal de ani de zile, doar ca de un an incoace se cheama si blog. E cumva o moda culturala, din ce in ce mai multi oameni scriu zilnic despre ce cred si despre ceea ce cred ca li se intampla. E ieftin, timp liber exista, iar unii o vad ca o responsabilitate sociala.
– Stii ca n-am crezut niciodata in tampeniile astea, zambi Sorin.
– Insa, cred ca undeva e un anacronism. Aceasta lumea complexa sau care mi se pare din ce in ce mai complexa, mai degraba as filma-o decat s-o descriu in cuvinte. As face documentare underground, despre lumi pe cale de disparitie, despre lumi ce stau sa se nasca.

Fast–forward.
– Mai bei ceva? intreba T.
– Sidonia? De ce ne-am despartit? In primul rand, nici nu stiu daca am iubit-o, daca ne-am iubit. Poti fi dependent de prezenta celuilalt, de mirosul pielii sale, de modul cum te trezeste dimineata, poti sa te speli la pula in chiuveta de fata cu ea, te poti trezi noaptea s-o saruti in timp ce doarme si, totusi, poti sa n-o iubesti.
Atunci insa, eram fascinat de ea, combinatia intre snobism si inteligenta, intre vulgaritate si naivitate ma indemna sa fiu eu insumi la un nivel ce nu-mi cerea mari eforturi. Si, dupa cum stii, mereu am fost suspicios fata de situatiile si momentele ce nu cer mari eforturi (e o prejudecata a autodidactilor). Te simti bine in prezenta celuilalt ce nu-ti cere de la tine decat frecvente moderate, ce nu te-a bagat niciodata intr-o viteza superioara. Ma simteam ca un mascul de insecta, dupa ce incetezi sa devii atasament erotic, social si financiar ti se taie capul simbolic. Iar daca ti se taie capul, apar capetele, apare monstruosul.
Sorin isi mai aprinse o tigara si continua:
– Da, ne-am certat cu scandal. Tipete, lovituri, zgarieturi, aruncari de obiecte. Eu eram ala cu probleme psihice, ea era proasta. Am aruncat carti de la balcon, mi-a aruncat lucrurile pe hol.
T. privi in in jur. Sorin zambi gandindu-se ca nu e singurul ce simte acea camera invizibila ce se misca deasupra mesei lor.
– Cred ca am pierdut ceva esential, cred ca am trecut pe langa niste semne ce n-am stiut sa le asimilez. Parca as calca la intervale regulate pe niste mine antipersonal ce ma hanticapeaza treptat.
– Acum sunt jurnalist, mi se rupe de filozofie, vreau sa o uit, parca mi-a distrus erectia, mi-a creat visuri urate ce acum ma bantuiesc. Nu ti-ai dorit niciodata sa fii mai prost decat esti? Nu, nu e nostalgia aia romantica a naturalului, a lumei luni anteculturale, pure si nepatate de intrebari, ci pur si simplu o comoditate a unui motor ce nu este turat, ce nu-si depaseste consumul mediu trecut in cartea sa tehnica.

Fast-forward.
– Stii ce ne-a spus J. atunci cand s-a imbatat dupa ce-a luat licenta? Desi, am stat patru ani impreuna, eu n-am stiu ce visuri aveti, ne-am comunicat toate rahaturile, ne-am vazut in chiloti, ne-am auzit vorbind in somn, insa ma uit la voi si nu stiu ce naiba visati! Avea dreptate, eu nu stiu ce visezi. Dincolo de gloria universitara si recunoasterea unor ani pierduti in studii. Eu stiu ca mi-am dorit glorie si succes, mi-am dorit sa ma misc intr-un soi de mondenitate culturala. Stii ca doream sa public o carte inainte de terminarea facultatii, un fel de roman-radiografie a unei generatii ce se pisa si ce scarpina altfel decat inaintasii nostri, insa in realitate n-am visat nimic.