Zilele trecute am ieşit #pestrada şi-am întrebat care este faza cu cinele romantice – în particular şi cu romantismul – în general. Cineva ne-a răspuns că tinerii nu mai sunt romantici pentru că sunt prea grăbiţi şi automat m-am gândit la Elogiul Lentorii.
Graba strică romantismul, se pare. Cred unii.

Eu cred că romantismul nu a murit, însă a luat alte forme. Cred într-un  un nou tip de romantism care şi-a găsit canale specifice de transmitere de la o persoană la alta.

Mi se pare romantic când cei doi s-au cunoscut la o acţiune de ecologizare.
Mi se pare romantică o tipă care foloseşte Vista şi ştie de ce.
Mi se pare romantic când îi dai RT.
Mi se pare romantic când flirtează pe twitter, deşi ar putea să o facă şi pe Messenger, la telefon sau faţă-n faţă.
Mi se pare romantic să te plimbi noaptea cu bicicleta.
Mi se pare…

În acest moment al editării acestui articol s-a produs ruptura. Continue reading →

De la o vreme, ies aproape în fiecare dimineaţă în parcul Titan. În jumatate de parc nu este voie cu bicicleta, însă dimineaţa, când parcul este mai puţin aglomerat, băieţii de la firma de pază sunt mai îngăduitori.

A ieşi în parc dimineaţă constituie pentru mine un bun prilej de-a-mi regla tonusul pentru toata ziua. Dincolo de mişcare, dincolo de sportul în sine, sunt fascinat de oamenii din parcuri.

Îmi plac mamele care-şi plimbă copiii dimineaţa prin parcuri. Îmi plac pentru că transmit un semnal de normalitate. Lucrurile merg atât de bine în comunitate încât şi-au permis luxul unui copil. Dincolo de asta, mă fascinează relaxarea de clasă medie pe care o emană. Sunt femei cochete, sunt femei cu ochelari de soare, sunt femei care citesc cărţi de la Humanitas, sunt mame moderne socializând cu alte mame moderne.

Am crescut în anii ’90 într-un pesimism demografic când cei mai mici copii din parcuri erau născuţi în ultimii ani ai comunismului şi astfel priveliştea actuală cu mulţi-mulţi copii mici mă bucură şi îmi creează iluzia că lucrurile merg spre bine.

Mă bucură priveliştea matinală a pensionarilor care fac jogging ascultând muzică la mp3 player, la fel cum mă bucură imaginea acelor bătrânei care ies să facă plajă pe insula din mijlocul lacului.

Dimineaţa, cel puţin un parc bucureştean transmite un semnal de normalitate. Când oamenii ies în parcuri, cel puţin anumite lucruri sunt aşezate în matca lor firească. Când parcurile sunt pline, există un soi de optimism şi încredere care se distribuie dincolo de ele.

[toate pozele]

Plant Your Brand este o şcoală de vară eco-publicitară unde, alături de Dan Dumitrescu, am cunoscut nişte oameni minunaţi. Nu doar că erau nişte tineri dispuşi să schimbe lumea – cine nu e? – ci mai ales pentru că erau nişte oameni care-şi puneau întrebări, iar întrebările erau premergătoare acţiunii şi implicării.

Mai mult decât atât, am realizat că atunci când vrei să schimbi lumea [pentru că nu e lumea noastră, e lumea părinţilor, e lumea construită dupa visele şi temerile lor], trebuie să ştii să comunici. Prin comunicare, îţi multiplici povestea şi poţi implica cât mai multi oameni în scenariul tău.
Pe de altă parte, mi-a fost dat să observ lipsa de implicare la un nivel mai larg în ce priveşte folosirea social media. Facebook e folosit la nivel mediu, de twitter au auzit câţiva şi nu-l folosea aproape nimeni. În cazul blogurilor, situaţia era la fel de slabă.

E cumva paradoxal. Sunt tineri (18-22 de ani) mult mai inteligenţi, mai umblaţi şi mai implicaţi decât eram noi la vârsta lor. În acelaşi timp, au în braţe internetul pe care nu-l folosesc intensiv ca instrument de schimbare socială şi personală.

PR  înseamnnă să faci un lucru, iar apoi să spui (bine) că l-ai făcut. Lucruri facem cu toţii, însă unde spunem că le-am făcut? Între prieteni, în grupul restrâns al cunoscuţilor?
Nu avem trusturi de presă la dispoziţie, nu avem emisiuni TV, însă avem social media, cel mai bun instrument de-a ne propaga mesajul la cât mai mulţi receptori, cea mai bună şansă de a filtra oameni cu interese şi aspiraţii comune.

Pentru a schimba lumea trebuie să ştim să comunicăm.

La şcoala de vară eco-publicitară Plant Your Brand – unde am fost cu Dan Dumitrescu – discutam la un moment dat cu câtiva participanţi despre poveste, despre ceea ce căutăm noi cu adevărat în viaţă.
Ce caut eu aici şi ce cauţi tu aici?
Cineva spunea ca drama omenirii este ca fiecare avem câte un motiv, însă pe mine mă interesează spaţiul afectiv plin de sens unde motivele tale se întâlnesc cu ale mele şi creează o poveste.

Nu caut bani, nu caut faimă. Eu caut o poveste, mai precis caut povestea. Îmi plac banii, îmi place faima, însă nu le caut în mod direct. Ştiu că ele vin o dată ce începi să-ţi vezi de ale tale.
Succesul este povestea care ţi se întâmplă atunci când pui pasiune în ceea ce faci. Succesul se întâmplă atunci când este ultimul lucru pe care l-ai avea în minte.

Caut povestea pentru că doar în interiorul unei povesti sunt eu însumi. Am nevoie de poveste pentru a-mi oferi un sens propriei vieţi, pentru a oferi mai mult celorlalţi.

Povestea unei vieţi este capacitatea ei de-a transcende timpul, este modul prin care un destin devine memorabil peste secole.
Cu cât am mai multă poveste în mine, cu atât mă comunic mai mult multor oameni, cu atât îmi depăşesc limitele, cu atât îmi desfăşor aripile.

Când voi muri, nu va rămâne cât de simpatic eram sau cât de frumos mă îmbrăcam, însă ştiu sigur că va rămâne povestea pe care mă străduiesc acum s-o împlinesc. Nu ştiu încă dacă eu trăiesc o poveste sau povestea mă trăieşte pe mine, dar simt că trăiesc cu siguranţă timpuri interesante.

Am impresia că am fost educaţi într-o formă de cultură unde imaginaţia este subestimată, iar acum această subestimare este contrazisă din păcate doar în jocurile din prin traininguri, teambuildinguri şi ateliere creative cu doi-trei participanţi. Hai să ne imaginăm că, hai să ne punem în situaţia când…

Imaginaţia este considerată a fi ruda săracă a unui exerciţiu de posibilitate. Dacă ai avea un milion ce euro, cum ai alege să-I investeşti?

În schimb, ceea aş dori să ilustrez în acest articol este ideea că imaginaţia este mai degrabă ingredientul pe care spiritul uman îl aşează în lucruri pentru ca acestea să devină coerente şi că imaginaţia este intim legată de problema adevărului.
Dacă este adevărat ceea ce spuneam într-un text anterior că omul adaugă ceva realităţii prin însăşi actul de a o percepe, atunci pare simplu de acceptat ideea că imaginaţia este o formă de vedere. Continue reading →