Ieri, la Cenaclul Recitiri, în timp ce ascultam nişte opinii legate de un text tocmai citit, m-a izbit asemănarea – implicită în reacţiile unor participanţi – dintre  actiune de-a privi la televizor şi lectura unei cărţi.

Pe scurt, tindem să aşteptăm de la o carte acelaşi tip de comoditate a experienţei pe care ne-o oferă televizorul. N-am mai observat dorinţa de-a te apleca asupra unei cărţi, de a sta laolaltă cu textul sau de a munci prin sensurile implicite ale poveştii. Dimpotrivă, am observat reacţia oricărui couch potato: vreau să primesc totul repede, fără efort şi fără deranjuri.

“Dacă o carte nu m-a prins în primele pagini, o arunc.”

Stai puţin, sunt o mulţime de capodopere, o pleiadă de cărţi bune care nu te prind din primele pagini. Sunt biblioteci întregi care-ţi cer răbdare. Sunt pagini geniale care nu te joacă în suspans, thrill-uri şi răsturnări de situaţie.
A nu se confunda valoarea literară a unei cărţi cu dibăcia prin care-ţi amână punctul culminant sau prin putinţa de-a te ţine cu sufletul la gură.

Ar merita ca cineva să scrie pentru noi un manifest al lecturii lente!
Uşor plictisibili şi greu de impresionat parcă trăim într-o soi de blazare din care ne imaginăm că doar produsele cu reteţă de entertainment ne mai pot salva.

Am fost duminică dimineaţă la Ziua Mişcării. Am găsit puţin cunoscuţi pe acolo, n-am apucat să joc fotbal, însă am transpirat după câteva seturi mari de tenis cu piciorul. Am jucat cu un ţigan care lucra în Parcul Herăstrău şi, fiind aproape, venise şi la eveniment. Când ajunsesem, juca cu un coleg de-al său, m-am băgat şi eu, am jucat puţin la dublu, iar după un sfert de oră am rămas doar noi doi şi-am jucat aproape o oră.
Sorin Rusi a prins puţin din jocul nostru:

Între timp, televiziunile se perindau pe acolo filmând pe cei care jucau badminton, un bătrânel care facea jogging în ritmul boxelor de la corturi sau două fete jucând volei.

La o servă am scăpat mingea, m-am dus după ea, iar cand am revenit, o fată în tricou mă aştepta în teren. Continue reading →

Articol a fost scris de Ana-Maria Iana. [blog|twitter]

Primul lucru care mi-a venit în minte când am citit întrebarea asta a fost un  fragment dintr-o conversaşie relativ recentă:

“- Nu înţeleg de ce îţi faci atâtea probleme. Ai doar 23 de ani.

– Când o spui aşa, totul pare straniu, lejer şi nesatisfăcător ca primul fum.”

Cam aşa vizualizez eu zona de confort.

Poate lua multe forme: suficienţă, obişnuinţă, reticenţă, prejudecată, frică, orgoliu,  resemnare, eşec, succes, orice. În oricare dintre variante e, de fapt, momentul în care nu mai acţionezi asupra lumii. Nu mai cauţi şi nu mai alegi, te mulţumeşti şi te adaptezi. Felicitări, ei devenit rezonabil.

Zona de confort poate fi o destinaţie, o staţie intermediară sau pauza de fumat dintr-o gară. În oricare dintre situaţii, aici ajungi, aluneci, aterizezi dar niciodată nu vii pe jos pentru că e un loc pe care nu îl parcurgi ci în care te instalezi fix după semnul de sosire.

E o zona aparent sigură şi plină de voinţe mărunte care îţi întreţin un ego dar nu îţi lasă timp să ai caracter. E convingerea că ai toate lucrurile pe care le puteai obţine. Şi eşti liniştit. Esti mai bun decât atunci când ţi le-ai propus. Se ştie. Dar e de preferat să nu se verifice.

Al doilea lucru pe care l-am gândit pornind de la întrebarea “De câte ori ai ieşit astăzi din zona de confort?”, a fost : oare mi-a mai pus cineva întrebare asta ?

Răspunsul e nu, dar îmi răspund la ea zilnic de când aveam 10 ani.
Atunci am plecat de lângă ai mei ca să merg la o şcoală decentă. Prin şcoală decentă înţeleg o şcoală în cel mai apropiat oraş, pentru că am fost crescută la ţară. Continue reading →