Pizza, sex, bani, prieteni, complimente. Aceste lucruri se aflau pe o listă care a fost înmănată în cadrul unui experiment. Participanții trebuiau să aleagă ce anume de pe această listă își doresc să li se întâmple în fiecare zi. Care credeți că a fost rezultatul?

Abundance este o carte pe care am citit-o acum ceva timp pentru că am găsit-o recomandată de Bill Gates și pentru că, nu-i așa, e ușor de intuit despre ce e vorba. Teza celor doi autori spune că problemele lumii actuale (sărăcia, terorismul, foametea, poluarea, mortalitatea infantilă etc.) pot și vor fi rezolvate în decursul a maxim două generații cu ajutorul tehnologiei care avansează exponențial.

Dacă pare greu de crezut, imaginează-ți că faci 30 de pași și te trezești la o distanță de maxim 20 de metri. Acum imaginează-ți că faci 30 de pași exponențiali. Primul pas, al doilea pas și până la ultimul te trezești că ai înconjurat Pâmânul de 26 de ori. Asta e puterea unui avans tehnologic exponențial. Trăim într-o asemenea lume în care schimbările care se petrec de la an la an sunt din ce în ce mai greu de imaginat. Depășește orice imaginație. Chiar și pe a aceea a scriitorilor de science fiction. Gândește-te că nu există internet în Star Trek. De ce? Niciunul dintre scenariștii acestei serii – până în anii ’90 – nu și-a putut imagina o asemenea tehnologie.

Mă rog, ați înțeles ideea. Avans tehnologic, creștere exponențială, problemele lumii sunt rezolvabile, o să fie bine.
Genul acesta de tehno-optimism – foarte gustat în Silicon Valey, de exemplu – pare greu de crezut, dar autorii au și pentru această rezervă o explicație.

Tindem să fim pesimiști pentru că pesimismul a fost o trăsătură prețuită de strămoșii noștrii. A avut un rol adaptativ. Cei care puneau răul în față erau mai prudenți și nu ajungeau să fie mâncați de tigri. E un mecanism automat care ne-a servit bine într-un mediul local, al grupurilor mici, în care trăiau oamenii acum zeci și sute de mii de ani. Pericolele naturale au dispărut de mult, dar reflexul a rămas și, fără obiect, s-a transformat într-un mecanism de panică pe care îl simțim ori de câte ori frunzărim știrile.

Ideea este că trăim și interpretăm o lume globală, mediată de tot felul de surse de informare, cu ajutorul unui creier adaptat unui peisaj local și imediat. Ne-am trezit cu un warning system într-o lume lipsită de pericole naturale (There is no tiger), dar pline de pericole probabilistice. Am putea rămâne fără o slujbă, s-ar putea întâmpla niște atentate teroriste. Am putea trăi tornade și uragane, avionul s-ar putea prăbuși, s-ar putea să trăim o criză alimentară globală, ar putea fi o explozie la o centrală nucleară și tot așa.

Cum aceste pericole nu vor dispărea niciodată – va exista mereu o probabilitate să se întâmple, sistemul nostru de avertizare va fi mereu în gardă și va putea fi manipulat de tot felul de ideologii ale fricii. Frica de dezastre, frica de teroriști, frica de un eveniment care ar atenta la identitatea ta națională (o invazie) sau la stilul tău de viață (din acest motiv – e o emisiune pe un post tv – sunt mulți oameni care își umplu casele cu provizii de mâncare).

Suntem optimiști în pătrățica noastră, dar când e vorba de problemele lumii actuale tindem să fim neîncrezători că vor putea fi gestionate și stăpânite.

Teza optimistă din Abundance reamintește că există trenduri globale pozitive pe care nu știm să le vedem tocmai pentru că am schimbat an adaptive fear mechanism into a maladaptive panicked response. De exemplu, unul dintre trendurile bune din epoca contemporană este scăderea violenței. Oamenii se omoară între ei mai puțin decât o făceau în orice epocă anterioră a istoriei. Sunt studii, sunt statistici, sunt grafice optimiste care nu sunt luate în seamă de opinia publică. La știri vezi mereu atentate, războaie și crime de tot felul. În ciuda acestor aparențe, realitatea spune că sunt din ce în ce mai puțini oameni omorâți de alți oameni.

Teoria mea proprie în acest caz este că secretul optimismului îl deține acel om care se uită la știri de dimineață până seara. Dacă cineva poate rezista unui asemenea bombardament de informație, iar seara se duce acasă și-și sărută copilul pentru care se zbate în această lume, pe scurt, este un erou.

O altă ipoteză – împrumutată din biologia evoluționistă și găsită aici – spune altceva despre tendințele noastre pesimiste care ar fi avut cândva o funcție adaptativă. De fapt, ar fi tocmai invers. Dimpotrivă, selecția naturală ar fi favorizat optimismul strămoșilor noștri.

În ciuda prădătorilor, a schimbărilor climatice, a resurselor nesigure, a condițiilor de trai, a războaielor între bande, primii oameni au trebuit să fie optimiști pentru a supraviețui. Au trebuit să-și joace propria soartă în ciuda tuturor șanselor. Strămoșii nostri care își trăiau viața pe baza unor așteptări realiste n-au supraviețuit.

Altfel spus: “Over the last few million years, the primates who survive long enough to become your grandparents were the ones who didn’t give up when all hope was lost.”

Pare ciudat ca optimismul, deși nu se bazează pe “așteptări realiste”, să fie un bun kit de supraviețuire:
“Those who try just a few percent points harder, who persevered just a smidge longer, defetead nature more often than realists.”

Dacă ar fi să măsurăm încrederea în sine în rândul celor care se consideră a fi – în general – optimiști sau realiști, vom observa că această trăsătură tinde să fie distribuită în mare parte printre cei optimiști. Privit dintr-o altă perspectivă, ești realist atunci când îți calculezi propriile șanse în funcție de o frică care a expirat de mult timp.

Optimiștii exagerează, transformă înfrângerile în victorii, sunt predispuși la iluzia grandorii, la narcisism și la tot felul de amăgiri de care sunt pline cărțile de psihologie, dar dincolo de toate acestea, ce contează? As long as it beats the odds…

Studiul menționat la începutul articolul și-a propus să caute sursele încrederii în sine și a optimismului. De ce anume și-a dori oamenii să aibă parte in fiecare zi? Aș fi pariat pe prieteni, dar majoritatea au bifat complimentele.

Sunt oameni de știință care presupun că limbajul a apărut din nevoia de a ascunde anumite lucruri (cunoștințe tehnice, locuri bune pentru vănat) de cei din alte triburi. Ar fi o explicație pentru acele triburile polineziene care, deşi trăiesc la o distanță de câțiva kilometri, vorbesc limbi diferite. Limbajul ar fi apărut ca o modalitate de manipulare, de a ascunde și de a intra în mintea dușmanului (înșelându-l și descurajându-l).

Dacă duci ideea mai departe, e posibil ca până la oamenii din celelalte triburi limbajul să fi fost mai folositor în interacțiunea cu cei din propriul trib. Să-i înveți pe ceilalţi, să le spui povești și să-i încurajezi. Să spui o vorbă bună. Pentru că tribul tău este mai puternic dacă e format din oameni care au mai multă încredere în ei înșisi și sunt, în general optimiști.

Vorbe bune, complimente. Asta au răspuns cei din studiul de mai sus. Poate nu te ajută pe patul morții, dar în cursa vieții împotriva tuturor șanselor, vorbele bune convertesc cea mai prețuită monedă de care dispunem: încrederea.