Știi acele mici trucuri și mici gesturi pe care le fac oamenii mari atunci când vor să scape de impresia prea bună pe care o au despre ei înșiși? Normal că nu le știi. Peste tot întâlneşti trucurile celelalte. Cum să-ți ridici stima de sine, cum să pari încrezător și puternic. Cum arăți că știi, că te pricepi, că nu vorbești aiurea, că aduci o contribuție.

Ei bine, uite un truc de care nu ți-a spus nimeni. Un truc care te dezumflă, care îți scoate îngâmfarea de pe față și îți apropie mâinile de corp şi îţi coboară umerii atunci când mergi.

Ori de câte ori vorbesc în public, dau un interviu, vorbesc la televizor sau la radio, răspund unui mail care îmi cere ajutorul, ori de câte ori sunt pus în aceste situaţii cel mai greu este să scap de impresia bună pe care o am despre mine, despre ceea ce voi spune și despre ceea ce voi face.

Ia cazul unei prezentări și observă cum te transformi într-un zeu. Ai 20 de minute doar ale tale, ai zeci de oameni în public, ai fost invitat să le vorbești, deci meriți toată atenția. Moderatorul spune ceva flatant despre tine, despre profilul și activitatea ta, ți-ai pregătit discursul, ți-ai pregătit atât glumele, cât și exemplele cu potențial comic. Ţi-ai ordonat argumentele și ți-ai imaginat răspunsurile la contra-argumente. Înțelegi, e scena ta. Cămașa e călcată, părul e aranjat, telefonul e pe silent. În acel univers mărginit de o sală de conferințe, în acel fragment de timp, ești un zeu.

Nu e caz de panică, pentru toate acestea există o soluţie.

Totul a început de la acele mici atenții pe care, în calitate de blogger, le primești acasă săptămânal și uneori, zilnic. Cutii de bere, prăjituri, plicuri, bilete la concert, stickuri, serviete, rucsacuri, tot felul de electronice, cabluri, borcane cu zacuscă şi sticle de şampanie. Tot ce un curier îţi poate aduce în maşină, pe scooter sau pe bicicletă.

Dacă eşti în perioada sărbătorilor, frecvenţa pachetelor creşte şi ajungi să recunoşti curierii. Săptămâna trecută ţi-a adus o revistă. Înainte, un plic cu o invitaţie. Înainte, un coş cu lâmâi. Înainte, un nou energizant.

Se stabileşte o legătură, iar dacă eşti în decembrie, ai o răceală care se tot întinde şi nu te lasă, legătura poate lua forme ciudate. Același curier pe scooter. Îl dă de gol casca de protecție pe care uneori o ține pe cap, iar alteori o ține în mână alături de clipboardul pe care trebuie să semnezi că ai primit ceea ce trebuia să primești. Cu cealaltă mână îți întinde cu greu pachetul. Vineri, un six pack de la un brand de bere cu care ai colaborat. Luni, un alt six pack de la un alt brand care dă o petrecere. Miercuri, un nou sortiment de bere cu gust de lâmâie. Joi, un nou energizant şi o invitaţie de la o agenţie care îşi aniversează ceva.

Acelaşi curier cu aceeaşi cască de protecţie pe care uneori şi-o ţine pe cap, uneori o îmbrăţişează în mână, uneori o aşază pe balustradă. De partea cealaltă parte, răspunzând la interfon şi în final la uşă, eşti tu. Răcit, terfelit de ceaiuri, coldrexuri şi cafele, gândindu-te ce e mai penibil la tine: faptul că eşti nebărbierit sau că umbli toată ziua prin casă într-un capot de pensionar, în cel mai bun caz, de spital? Sau faptul că holul a devenit un depozit cu pachete de bere nedesfăcute şi întinse pe gresie, frumos aliniate lângă perete?

Sau faptul că tot depozitul acesta se vede de afară atunci când deschizi uşa cuiva? În cazul de faţă un curier cu care ai interacţionat atât de des în ultima săptămână încât a început să observe un tipar: cineva  aduce pachete, iar altcineva dintr-un apartament oarecare din Bucureşti, stând în capot în pragul uşii, le primeşte.
La final, în ultima zi, în ultima după-amiază de capot, curierul îşi face curajul şi întreabă:
“Cum se face că primiţi atât de multe pachete?
“…”
“Participaţi la concursuri? Completaţi cupoane de prin ziare?”
Nu ai niciun răspuns, eşti doar un tip nebărbierit într-un capot. Dacă priveşti în jos, îţi dai seama că probabil culoarea şlapilor cu care mergi prin casă n-a fost tocmai cea mai matură decizie pe care ai avut-o.

Ai înţeles ideea? Primul truc este să spui o poveste ridicolă despre tine înşuţi de faţă cu mulţi oameni. Fă-i să te imagineze în capot, primind pe nedrept tot felul de cadouri şi s-a dus orice stimă. Eu am ales un eveniment mare astă toamnă pentru această poveste, dar sunt sigur că, dacă vrei să încerci pe pielea ta, poţi veni cu ceva nou.

Bloggerii nu sunt agenţi de vânzări. Cel puţin, nu ar trebui să fie. Există persoane plătite pentru genul acesta de serviciu. Există persoane profesioniste care învaţă scripturi, care sunt chemaţi în traininguri, care învaţă totul despre un produs şi a căror respiraţie respiră un singur ţel: tu să cumperi, tu să consumi, tu să-i crezi, tu să-i recomanzi.

Blogurile nu sunt pliante sau cataloage care îţi vin în poştă. Nu sunt liste de produse, discounturi, promoţii şi concursuri. Bloggerii nu-ţi sună la interfon pentru a umple cutiile poştale cu hârtie.

Dacă îţi scriu de un produs, dacă sunt plătit sau nu sunt plătit să scriu, scopul meu nu este să te fac să duci imediat mâna la portofel. E PR, e comunicare, e branding, e awareness, spune-i cum vrei, dar nu e vânzare. Cum se transformă actul de comunicare de pe un blog în act de cumpărare nu este problema mea. Sunt agenţii, sunt oameni plătiţi să gândească acest traseu, sunt studii care se fac, sunt firme de producţie publicitară.

“Acest produs există şi uite cum mi s-a părut mie” nu se traduce prin “E genial acest produs, cumpără-l.” Iphone 5? pune toţi banii pe el! Ford B-MAX? fă-ţi un credit acum! Skyfall? du-te direct la film, ce mai aştepţi!

Întreabă-te dacă acest articol va fi publicat pe eticheta sticlei din supermarket şi reglează-ţi corect aşteptările. Răzătoarea, super răzătoare este în altă parte.

Înainte îmi reproşam extremele, dar de ceva timp am învăţat să mă obişnuiesc cu cele două ritmuri.

Plimbări, test drive-uri, evenimente în ţară, concedii improvizate, toate contopite mi-au conturat un ritm pe care l-am numit simplu: pe drumuri. În acest ritm, când sunt plecat zile întregi de acasă şi parcă revin în propriul apartament doar pentru mai spăla nişte haine şi a pleca din nou. Într-o lume ideală, dacă mi s-ar fi făcut un discount la chirie, ar fi trebuit să plătesc câteva zeci de euro. Întreţinere minimă, puţin curent electric şi abonamentul de la internet.

În aceste perioade, Bucureştiul devine un oraş îndepărtat al cărui centru nu-l văd cu lunile şi pe care-l simt doar ca un punct de tranziţie către alte plecări. Pentru că îmi place să conduc, să călătoresc, să fac poze în locuri noi, să nu stau acasă, să obosesc pe drumuri.
Ce spun prietenii aici: “Pe unde tot umbli, omule?”
Ce spun la telefon: “Scuze, nu sunt în București”

Odată cu toamna, intru în celălalt ritm. Stau în casă cu zilele şi doar diversele obligaţii sociale – de blogger, de prieten sau de iubit – mă mai scot în oraş. La un film, la un eveniment, la o bere, la o plimbare prin parc.
Descopăr serialele și filmele, încep din nou să citesc ca un bezmetic și mă reapuca de scris. Unele pentru mine (așteptați câteva luni!), altele pentru blog.
E perioada când până și mersul la cumpărături mi se pare o excursie inutilă.

Ce spun prietenii: “Mai ieși și tu din casă”
Ce spun eu: “Ce să fac? Pe acasă, cu treabă”
Ce spun prietenii: “Ai mai plecat pe undeva?”

Cu timpul, te obișnuiești în cele două ritmuri. Într-unul ți se face dor de patul tău, într-altul sunt momente în care te urci în mașină și pleci miercuri la munte.

Nu pot spune cu precizie în care dintre cele două lumi mă simt mai aproape de mine însumi, dar știu în mod cert că în ambele sunt acasă. Sunt o fire sociabilă, dar simt nevoia de multe ori de a fi doar eu singur. Mi-e dor de zgomot și de forfotă, dar de multe ori, în mijlocul oamenilor, abia aștept să ajung acasă la cartea care mă așteaptă.

Cine mai simte că valsează între două lumi, cu două ritmuri diferite, să ridice mâna sus.

Warrior (2011) – am tot evitat acest film pentru că, după Cinderella Man și The Fighter ce putea să mă surprindă? M-am înşelat: povestea este foarte bună, se fereşte de clişee motivaţionale şi totuşi, la final, ajunge să te inspire.

Drive (2011) – e un film minimalist de acțiune cu mult lirism, nu găsesc o altă formulare.  Pe unii a dezamăgit, pe alții a entuziasmat, oricum ar fi Ryan Gosling joacă al naibii de bine.

The Edge (1997) – un scurt fragment este cel mai bun argument:

Charles Morse: You know, I once read an interesting book which said that, uh, most people lost in the wilds, they, they die of shame.
Stephen: What?
Charles Morse: Yeah, see, they die of shame. “What did I do wrong? How could I have gotten myself into this?” And so they sit there and they… die. Because they didn’t do the one thing that would save their lives.
Robert Green: And what is that, Charles?
Charles Morse: Thinking.

Cast Away (2001) – după filmul anterior, am căutat ceva din acelaşi registru al pierderii în sălbăticie. Deși greu digerabil din cauza ritmului lent în care sunt construite scenele, filmul este salvat de poveste și de jocul lui Tom Hanks. Dacă un student la filosofie m-ar întreba despre ce este vorba, i-aș răspunde că acest film spune povestea lui Celălalt pe care îl tot căutăm, iar atunci când nu există, îl inventăm și-l imaginăm.

Gangs of New York (2001) – un film pur și simplu pitoresc atât prin limbaj, soundtrack, cât și prin decorurile alese. Dacă i-ai adăuga un sfert de oră, filmul ar dura trei ore, dar spre meritul lui Scorsese – care s-a luptat cu producătorii pentru a nu scurta filmul – niciun minut nu pare în plus în această operă cinematografică puțin apreciată.