Cel de-al doilea gând: de ce nu?

0 Flares 0 Flares ×

E doar o idee care îți apare în minte. Nu știi cum a apărut, nu știi din ce subterane sau locuri luminoase, dar s-a născut să te bată la cap. O idee care nu-ți dă pace, ce faci cu ea?
De fapt, este o idee care ți-a luat pacea și ți-a luat starea. Acum nu mai ai stare până ce nu urmezi ideea.

Atunci când ai o idee să faci ceva, îți apare imediat ceea ce eu numesc primul gând. Este îndoiala, este acel de ce, este primul sistem de avertizare. Nu știi ce formă va lua, dar este mereu primul gând care te avertizează, care îți potolește avântul.

Când vrei să faci ceva nou, întregul tău corp se mobilizează și încearcă să-și imagineze impactul noutății viitoare.
Din păcate, nu suntem buni evaluatori ai evenimentelor viitoare și exagerăm impactul emoțional al viitorului. Exagerăm cât de bine ne-am simți dacă facem ceva și, mai ales, exagerăm cât de mult ne va durea dacă facem altceva.
E modul prin care creierul nostru, calibrat pentru un altfel de mediu, cu altfel de pericole, încearcă să ne avertizeze.
“Nu fă acel lucru pentru că sunt șanse mari să se întâmple ceva rău”
Să fii exclus din trib, să fii mâncat de un animal, să nimerești o plantă otrăvitoare, să rămâi fără resurse, să îți pierzi statutul social.

Adevărul este că sunt șanse mici să se întâmple ceva rău. Ceva rău, conform sistemului primar de alertă, înseamnă un singur lucru: moartea. Acum, în mare parte, înseamnă doar posibilitatea pierderii statutului. Când oamenilor li se amenință statutul (reputația, accesul la resurse) reacționează ca și cum ar fi încolțiți, ca și cum ar fi puși la zid și următorul pas  nu poate fi decât este moartea.

Iarba înaltă a savanei ascundea multe pericole și acesta este unul dintre motive pentru care preferăm spațiile deschise. Pentru a avea o privire largă asupra potențialelor pericole.
În cadrul unui studiu făcut de niște arhitecți, s-a ajuns la concluzia că oamenii își imaginează la fel locul pentru o casa ideală. Situată în mijlocul unui spațiu deschis, având câțiva copaci în jur. Nu prea mulți, nu prea deși. Nu ne plac pădurile şi nu ne plac junglele. Nu ne simțim confortabil decât în locuri care oferă o perspectivă largă asupra celor din jur.

Dintre o casă pe un deal sau o casă la poalele dealului, o preferăm pe cea de pe deal. E mai sigură. Ajungem mai greu la ea, dar la fel vor ajunge și eventualii dușmani pe care cel puțin îi vom vedea din depărtare cum se apropie.

Ideea este că anumite preferințe ascund un simplu sistem de alarmă care nu s-a schimbat în ultimele sute de mii de ani. A fost eficient de-a lungul timpului, când majoritatea pericolelor erau naturale, dar acum devine din ce în ce mai desuet.

Primul gând este învăluit în acest sistem de alarmă care se activează ori de câte ori ni se întâmplă ceva nou sau ori de câte ori anticipăm că vom face ceva nou. Este cel care te întreabă de ce, este cel care te pune în gardă, este cel care echivalează noutatea cu disconfortul (la început) și cu moartea (la final).

Pentru omul culturilor arhaice, miturile și ritualurile erau singura realitate. Orice nu era explicat de un mit era exorcizat la limita societății, era văzut drept un pericol în stare să dezintegreze întregul cosmos.
Noutatea era destabilizatoare pentru că nu avea un mit pentru a o justifica și nu avea un ritual pentru a o îmblânzi.

Zona de confort e împrejmuită de acest sistem de alarmă care echivalează noutatea cu pericul morții și al destabilizării propriului univers. Dincolo de ea, începe al doilea gând.

Al doilea gând este cel care ne scoate din granițele ritualurilor proprii. Este primul pas făcut dincolo de sistemul de averizare. Este drumul pe care îl începi în ciuda alarmei care a început să urle.

Dacă primul gând îți șoptea de ce, al doilea gând vine pe cărările lui de ce nu.
Creștem, accesăm experienței noi și povești noi, doar ajungând la al doilea gând. Este cel care te îndeamnă la acțiune în ciuda fricii care îți spune că s-ar putea să se întâmple ceva rău, că s-ar putea să fie o idee proastă.
Orice faci după cel de-al doilea gând și orice faci urmând întrebarea de ce nu este o ieșire din zona de confort, este risc și este șansă de a crește.

Majoritatea oamenilor nu îndrăznesc pentru că se opresc la primul gând. Inhibantul suprem, prima scuză, cel mai confortabil motiv.

Desigur, primul gând nu se înșeală întotdeauna. Uneori le nimerește, dar de cele mai multe ori nu le nimerește. Statistic, oamenilor le merge mai bine dacă urmează cel de-al doilea gând. Se întâmplă mai multe lucruri bune în urma unui de ce nu decât în urma unui de ce.
De aici aceea ideea înțeleaptă că vei regreta mai mult lucrurile pe care nu le-ai făcut (oprindu-te la primul gând) decât pe acelea pe care le-ai făcut.

Don’t ask permision face parte din aceeași categorie. Oamenii te vor avertiza urmând același sistem de alarmă care îți sună și ție în minte.

Al doilea gând este doar o expresie prin care topesc anumite idei găsite în locuri diferite. În religie, în psihologia evoluționistă și în literatura motivațională. Nu e bine să asculți de primul gând pentru că încearcă să te țină în zona de confort, în siguranță, dar fără posibilitatea unei evoluții.

Ori de câte ori vrei să încerci ceva, fii atent la primul gând. Este cel care îți va vinde povești: nu te chinui, nu te hazarda, fly below the radar.
Primul gând e zgomotul creierului nostru reptilian pe care trebuie să-l lasăm să trăncăne și să trecem mai departe.

Cel de-al doilea gând e riscant, e de multe ori prostesc, dar este singurul drum către libertate.
E riscant pentru că există o șansă să se întâmple ceva rău indiferent ce ar însemna acest lucru pentru tine. Să-ți pierzi prieteni, să rănești pe cineva, să-ți strici imaginea socială, să-ți pui în pericol resursele și statutul sau, în final, să mori.
E prostesc pentru că de ce nu se întreabă și toți aceia de care râdem în mii de filmulețe de pe Youtube în care oamenii încearcă lucruri ridicole.
E singurul drum incomod pentru că nu există o cale ușoară către libertate. E un drum inițiac în ceva moare tine și altceva renaște.
Este singura alchimie – cea spirituală – care ne este la îndemână.

Întrebarea pe care mi-o pun ori de câte ori vreau să îndrăznesc ceva este cum trec de primul gând. Cum fac primul pas, cum sar primul gard?
De multe ori, chiar nu știm de ce vrem să mergem înainte, chiar nu știm de ce sărim niște garduri, dar de ce nu?

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.