Săream un gard

0 Flares 0 Flares ×

Săream doar un singur gard și nimeream într-o altă lume.
Au plecat la oraș, mi-a spus bunica.
Era lumea unor vecini absenți care lăsaseră în urmă o curte plină de umbre și o casă apărată, de jur împrejur, de niște flori mari de un roșu închis. Era ca niște trandafiri, dar fără țepi.
Bujori, mi-a spus bunica.

Săream gardul și mă trezeam într-o lume cu alte plante. Vedeam plante agățătoare lipindu-se de pereți albaștri pățați de mici dungi roșii, maronii și verzi. Vedeam copaci cu frunze mov care dădeau niște fructe amare care semănau cu niște masline mai mari sau cu niște prune mai mici. Vedeam struguri care indiferent cât de mari se făceau rămâneau la fel de verzi ca niște diamante încă tulburi.

Săream gardul și mă trezeam într-o lume cu alte animale. Sub șopronul părăsit, plin de utilaje ruginite dincolo de pânze de paianjen, mai mult sau mai puțin vizibile, în funcție de cum nimerea lumina să pătrundă prin crăpăturile dintre acoperişului, văzusem o șopârlă de un verde strălucitor, stând la soare pe o buturugă care încă mai purta urmele lemnelor taiate pe ea. O șopărlă mult mai mare decât acelea pe care le mai văzusem furișându-se printre frunzele din pădure. Gușter, îmi spusese bunica.

Săream gardul și nimeream într-o altă lume pe care abia așteptam să o explorez. O lume în care, cândva respiraseră oameni, dar pe care natura, într-o şoaptă întinsă de-a lungul multor ani,  începea să o cheme la sânul ei. Iarba crescuse destul încât, dacă m-aș fi lăsat în jos, nimeni nu m-ar fi văzut. Nu știu dacă ar fi fost cineva, dar îmi imaginam că pe acele pietre care formau aleea care pleca de la poartă și se termina în fața ușii de la intrarea în casă, n-a mai călcat nimeni de mii de ani.

Undeva, în spatele curții, pe lângă cotețele din lemn nconjurate metalică, ascunse prin iarbă, găsisem niște jucării. Fome geometrice din plastic, lopățele, câteva mașinuțe ruginite și o basculantă cu o roată lipsă care purta în sânul ei apa ploilor trecute.

Curtea mi se părea ca un uriaș labirint în care mă puteam rătăci și în care, dacă aș fi strigat după ajutor, nimeni nu m-ar fi auzit. Săream prin iarbă, mă ascundeam după copaci, miroseam acele flori care înconjurau acea casă care, nu știu cum ajunsesem la această idee, îmi amintea de acele locuri interzise din anumite povești. “Poți să faci ce vrei, dar acolo să nu intri”

Casa semăna cu un mormant uriaș așezat într-o liniște în care umbrele și luminile se luau la trântă printre frunzele de vie, copaci cu fruinze mov și bujorii pe care nicio albină nu avea curajul să-i viziteze. Îmi provoca teama, dar mă atrăgea în același timp. O înconjuram de multe ori și încercam să văd ceva înăuntru printre perdele prăfuite și hârtii lipite de geamul ferestrelor.

Deși în acea vară, îmi făcusem un obicei să mă urc pe gard și trec dincolo, nu am intrat niciodată în acea casă sub care se afla un beci plin cu apă. Știam de beci din poveștile bunici, despre care nu știu cât de adevărate erau, dar au reușit să mă țină departe de gândul de a intrat în acea casă.

În acel beci, stătuse legat cu lanțuri un nebun destui ani și cu destule răcnete încât să impregneze casa și pereții cu prezenta sa blestemată. Nu știu cum putea sta un nebun într-un beci și hrănit zilnic de o familie disfuncțională, nu-mi pusesem acele întrebări, dar nu mi-am făcut niciodată curaj să intru în acea casă. Un loc plin de secrete are nevoie de respectul și de teama oricărui străin. Fie el și cum copil care își petrecea o vacanță de vară la bunicii săi și, din când în când, sărea gardul pentru a explora o lume ciudată, plină cu umbre, lumini și culori, toate făcute anume pentru a fascina.

Poate nu a existat o șopârlă verde în acea curte Sambô. Am văzut mai târziu gușteri într-un puț părăsit în mijlocul unui câmp unde pășteau vaci.
Poate nu a existat un beci inundat de apă, e o amintire construită mai târziu din alte povești. Un nebun legat cu lanțuri pare a fi sperietoarea bunicii. Imaginația ei sau poveștile pe care ea le-a auzit.
Copacul cu frunze mov se afla în curtea bunicilor, iar acele fructe acre se puneau în zerul cu buruiene.
Poate mi-aș fi putut aminti că am intrat în acea casă, la fel cum m-am târziu, am găsit – între ziduri părăsite – o mulțime de cărți bisericești mirosind a mucegai.

Nu sunt sigur de toate acestea. Multe amintiri se construiesc din imaginație și se topesc din surse diferite. Singurul adevăr este că săream un gard.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

1 thought on “Săream un gard

  1. Pingback: Cel de-al doilea gând: de ce nu? | Adrian Ciubotaru

Leave a Reply

Your email address will not be published.