“Potrivit martorilor oculari, Moga o sunase pe Iulia cu putin timp inainte de a se apuca de treaba, iar de-a lungul convorbirii, cei doi indragostiti si-au spus doar banalitati.”
Preluata de aici.

O mare prejudecata de care majoritatea se foloseste este distinctia intre suflet si ratiune. E un binom despre care am aflat in carti si pe care il folosim in limbajul curent, insa dupa care nu ne ghidam cu adevarat in viata (ar fi dezastruos). In realitate, ne comportam ca si cum emotiile noastre legitimeaza toate perceptiile si actiunile noastre.
Daca am lua un cuvant “total”, mintea umana de exemplu,si ne-am gandi putin, ar fi destul de greu de imaginam posibilitatea ca ea sa fie compartimentata pe nivele (rationale, afective etc.). Au aparut si vor apare destul modele de explicatie ce se pot lipsi de dihotomia ratiune-simtire (care e o gaselnita destul de “clasica”) din care a rasarit si modelul subiectiv-obiectiv (care are inca destula popularitate).

O alta prejudecata raspandita este proiectia mentala ce-o facem cu privire la tipul de durere pe care il simt celelalte fiinte. O pisica, o gaina sau un elefant nu vor simti niciodata acelati tip de durere ca fiintele umana chiar incercate cu acelasi stimul fizic, mecanic, termic etc.
Exista ceva in durerea umana ce nu o poti transpune la nici o alta fiinta. Omul nu simte niciodata durere fizica pura si nefilatrata, iar impresia mea este ca durerea urmeaza un pattern cultural specific oricarei epoci. Rastignirea ar fi acum si mai dureroasa dupa 2000 de ani de bombardare psihica pe acest subiect.
Cum spunea cineva, inainte se amputau picioarele cu o sticla de whisky, iar acum ne doare maseaua si e sfarsitul lumii.

O alta prejudecata destul de draga mie (am mai mentionat-o de cateva ori) este faptul ciudat ca, desi stim in mod “obiectiv” ca Pamantul este rotund, ne miscam si ne comportam in viata de zi cu zi ca si cum acesta ar fi plat. Avem stanga-dreapta, sus-jos, inainte-inapoi caci ne structuram intreaga lume in jurul corpului nostru. Practic, ne este imposibil de imaginat ca centrul universului s-ar afla oriunde in afara trupului nostru.
Cum spunea altcineva, eu cred despre mine ca sunt centrul universului si ca, daca eu nu exist, universul se sfarseste, planetele se opresc din rotatie si sorii se sting.

Totusi lucrurile nu sunt atat de grave. Suntem o rasa destul de tanara, abia am aflat de ce pluteste ratusca cu care ne jucam in cada. Cum ar spune cineva, we have plenty of time…

Romania pare a fi tara cu cei mai revoltati pensionari. Ii vezi, ii simti peste tot in spatiul public purtandu-si stindardul revoltei, al nemultumirii seci si ofuscate. La cozi in magazine exista cel putin un pensionar abuzat, la cozi la posta avem cel putin o pensionara oripilata. Tramvaie, trotuare, scari de bloc si lifturi reprezinta tot atatea locatii in care pensionarii isi varsa naduful cu stangacia unei maini oprite in aer.

Acum cateva saptamani am fost la posta sa-mi ridic coletul cu carti primite de la Polirom. Fiind la firma, daca tot ma duceam la posta, a ramas sa platesc si curentul. Am ridicat cartile si-am trecut in partea celalalta la coada imensa de la Electrica. M-am asezat regulamentar, am rupt cartonul in care erau invelite cartile, am scos corespondenta Culianu-Eliade si-am inceput sa citesc. In patruzeci de minute cat am stat la acea coada cred ca am fost intrerupt de zece ori de trei pensionari. Cineva se bagase in fata, casierita se misca prea incet, inauntru era prea cald, motivul etern cu pe timpul-lui-Ceausescu, in ziua de azi si dar cum e posibil sa ne tina aici?

Azi tramvai. Lume putina pe scaune, in picioare doi pensionari parca abia veniti de la vreun concert. Discutau cu voce tare, se pliau pe toate cutele protestului, se scremeau din toti porii tineretii lor cand lucrurile erau bune, iar covrigii din coada cainilor nu contineau E-uri.
Replica serii ar fi:
– Uite si tu cate masini sunt, nu mai incapi de ele. Au facut o facultate si si-au luat masini si acum sunt aroganti.
N-as mai fi scris acest text daca, coborand din tramvai, n-as fi fost oprit pe trotuar de doi pusti cu niste foi A4 in mana.
– N-ati vazut cumva acest caine?

Era opt seara, iar acesti copii isi cautau cainele pierdut intr-o zona nu tocmai prielnica plimbarilor de seara. Nu m-a impresionat neaparat atasamentul lor fata de cainele pierdut, ci faptul ca au actionat in conformitate cu emotiile lor. Au facut ceva concret.
Eram in clasa doua cand un baiat mai mare mi-a furat pisica. Am fugit in podul grajdului si-am plans. Eu nu stiam inca aceasta lectie, copiii cu cainele au stiut-o.

“Time lost is time when we have not lived a full human life, time unenriched by experience, creative endeavor, enjoyment and suffering.” – Dietrich Bonhoeffer  

Vad timpul ca fiind una dintre cele mai importante resurse de care beneficiem. Probabil fiindca este una dintre putinele “variabile” asupra carora nu putem interveni in niciun fel. Imi este, deci, destul de usor sa fiu de acord cu mare parte din citatul de mai sus. Am totusi rezerve in legatura cu ultimul cuvant. Oare timpul in care suferim ne imbogateste viata? 
A! Ca ne scoate din plictiseala, cred. Mai pot crede si ca suferinta ne demonstreaza din cand in cand ca suntem (inca) in viata. Dar ca ne imbogateste viata?! Doar daca nu cumva suferinta este privita ca pereche a placerii si acest Bonhoeffer vrea sa ne aduca aminte de faptul ca binele nu poate fi perfect definit decat in comparatie cu raul. Poate ca suferinta ne imbogateste intr-adevar fiindca ne ajuta sa constientizam mai bine ce viata misto avem in momentul in care ea nu e acolo… 

Acest text apartine unui blogger invitat a scrie aici. Provocarea consta intr-un schimb de experienta prin care el se adreseaza unui alt tip de public, iar voi, cei ce cititi acest blog, aveti sansa de a descoperi o noua sursa de lectura.

Ghiciti cine este autorul!

Informatia e neconfirmata si neoficiala, insa anumite surse confidentiale indica faptul ca Evolva Telecom a fost cumparata, iar noul aport de capital (cateva zeci de milioane de euro) va aduce vizibile imbunatatiri ale serviciilor.

si una din sperantele mele ca viitorul nu va lua niciodata accente sinucigase la nivel global este urmatoarea idee/intuitie. Chiar daca Dumnezeu a murit, totul nu este permis. Ceea ce se traduce mai departe in presupozitia ce mi-o asum la nivel intim cum ca este in interesul meu (egoismul este funciar) sa fiu altruist. 

Ce mai inseamna a fi rebel? Ce mai inseamna a fi non-conformist? Imi pun destul de des intrebarea daca nu cumva sunt un produs inconstient al unei societati ce lucreaza in mine fara stirea mea si daca nu cumva nonconformismul meu asumat uneori ostentativ nu ar fi reusita unei politici fin ajustate prin care societatea isi regleaza propriile pulsuri culturale.
Citeam la Florin Dumitrescu textul sau despre Anti-Valentine si ma gandeam la eventuala imposibilitate de-a transcende caile pe care sistemul ti le ofera by default. Exista un club si pentru cei care nu doresc sa faca parte din nici un club, iar daca societatea e formata in cluburi, tu in mod iremediabil vei face parte dintr-unul. Societatea isi lanseaza modele ce isi contin propriile anti-mode ca medicament. Un Anti-Valentin va fi subsumat automat logicii unui Valentine’s Days (de acolo isi trage propria ratiune de-a exista). Mai tot timpul modele originare isi castiga consistenta proprie prin raportare la anti-curentele iscate. De exemplu, daca in Romania s-ar forma un Anti-Thanksgiving Day, automat si sarbatoarea originara ar capata mai mult consistenta si vizibilitate. La fel si in cazul persoanelor, detractorii tai te creioneaza, iti ingroseaza conturul identitatii tale, te salta pe o harta a existentei. 

E usor de sesizat faptul ca societatile isi creaza propriile debusee pentru a elibera o anumita cantitate de tensiune sociala. Saturnatiile, sarbatorile orgiastice, carnavalurile reprezinta supape de siguranta prin care cultura oficiala isi elibereaza regulat si temporar constrangerile atat de necesare mentinerii unei ordini sociale. Ma intreb daca tot ce inseamna underground, tot ce-ar insemna creatii ale marginalitatii nu sunt in mod iremediabil inraurite de forma si chipul main-stream-ului. La nivel personal, fiecare isi gaseste exact detractorii proprii. Astfel, rebeliunea si non conformismul meu se muleaza cu necesitate pe masca obiceiurilor si tiparelor oficiale. Daca Romania ar fi fost un imperiu in plina expansiune, cu siguranta nemultumirile mele fata de propria patrie ar fi fost cu totul altele.  Intrebarea si teama mea (in cadrul anteriorului exemplu) este in ce masura (in totalitate?) sunt destinat sa ma misc romaneste indiferent cum mi-as asuma acest fapt de-a fi roman. Nemultumit, mandru sau lepadat de propria cultura nationala in ce masura aceasta cultura totusi te configureaza si pana unde o poti asuma ca un panaceu personal? Pana unde imi pot risca iluzia ca simt romaneste (sens ne-periorativ) si totusi procedura mea de manifestare n-ar fi tipic romaneasca (sens peiorativ)? Facand o paranteza, oricat ne-am lamenta nu cred ca suntem o natie croita stramb, nu suntem predestinati unui destin periferic, ci doar ne complacem in niste proceduri paguboase. La fel, simplificand, daca inteligenta este o functie de adaptare, nimeni nu este in mod originar prost.

Prelungind putin ideea cu sistemul, as putea avem impresia ca oricat ne-am zbate ramanem aceeasi copii ai timpului nostru. M-am apucat sa invat franceza pentru ca toti din jurul meu dansau pe engleza si probabil descoperirea lui Eliade in adolescenta s-a mulat bine pe tendinta unei piete de carte (recuperarea/re-editarea scriitorilor interbelici etc.). Fortand un exercitiu de imaginatie,  daca toti Ceilalti (sistemul, societatea) s-ar retrage, de la ce punct as incepe sa fiu eu insumi? Ar mai exista un eu?