Romania pare a fi tara cu cei mai revoltati pensionari. Ii vezi, ii simti peste tot in spatiul public purtandu-si stindardul revoltei, al nemultumirii seci si ofuscate. La cozi in magazine exista cel putin un pensionar abuzat, la cozi la posta avem cel putin o pensionara oripilata. Tramvaie, trotuare, scari de bloc si lifturi reprezinta tot atatea locatii in care pensionarii isi varsa naduful cu stangacia unei maini oprite in aer.
Acum cateva saptamani am fost la posta sa-mi ridic coletul cu carti primite de la Polirom. Fiind la firma, daca tot ma duceam la posta, a ramas sa platesc si curentul. Am ridicat cartile si-am trecut in partea celalalta la coada imensa de la Electrica. M-am asezat regulamentar, am rupt cartonul in care erau invelite cartile, am scos corespondenta Culianu-Eliade si-am inceput sa citesc. In patruzeci de minute cat am stat la acea coada cred ca am fost intrerupt de zece ori de trei pensionari. Cineva se bagase in fata, casierita se misca prea incet, inauntru era prea cald, motivul etern cu pe timpul-lui-Ceausescu, in ziua de azi si dar cum e posibil sa ne tina aici?
Azi tramvai. Lume putina pe scaune, in picioare doi pensionari parca abia veniti de la vreun concert. Discutau cu voce tare, se pliau pe toate cutele protestului, se scremeau din toti porii tineretii lor cand lucrurile erau bune, iar covrigii din coada cainilor nu contineau E-uri.
Replica serii ar fi:
– Uite si tu cate masini sunt, nu mai incapi de ele. Au facut o facultate si si-au luat masini si acum sunt aroganti.
N-as mai fi scris acest text daca, coborand din tramvai, n-as fi fost oprit pe trotuar de doi pusti cu niste foi A4 in mana.
– N-ati vazut cumva acest caine?
Era opt seara, iar acesti copii isi cautau cainele pierdut intr-o zona nu tocmai prielnica plimbarilor de seara. Nu m-a impresionat neaparat atasamentul lor fata de cainele pierdut, ci faptul ca au actionat in conformitate cu emotiile lor. Au facut ceva concret.
Eram in clasa doua cand un baiat mai mare mi-a furat pisica. Am fugit in podul grajdului si-am plans. Eu nu stiam inca aceasta lectie, copiii cu cainele au stiut-o.
Fincă sînt pensionar, Ai taikit peronali!
Chestia cu “ceva concret” – da! o apreciez! Aprob! Asa, DA!
Adăugitură:
“…pe timpu’ lu’ Ceausescu…”
PĂ TIMPU’ ĂLA NU AȚI FI ÎNDRĂZNIT SĂ VORBIȚI!
Că veneu ăia noaptea să vă culeagă!
Eh, România, mon amour, cum zicea alt român…
Pensionarii!!! DA, sunt stresanti si agasanti. Uneori ii privesc cu mila si ma intreb: Oare ce-au fost la viata lor? Si ei au fost ca cei doi pusti care-si cautau cainele. Noi cum vom fi?
Bunicule, sunt convins ca nu faci parte din clasa cu “eeeeeh, pe vremea lui Ceausescu…” :)) Doar faci scandal de dragul conversatiei
he, he … in situatii de criza poti face lucruri de care nu te crezi capabil 🙂
mi-ai amintit de cum mi-am pierdut eu catelul acum ani buni si cum am umplut in citeva ore tot cartierul cu afise, toate scarile de bloc, toate statiile de autobuz, toate intrarile de magazin; sute si sute de afise, iar unul dintre ele exact in scara blocului in care locuia cel care il gasise. si da! l-am gasit dupa o zi. sper ca si acesti copii sa il fi gasit pe al lor 🙂
frica si determinarea duse la extrem te pot mobiliza incredibil 🙂
[New Post] N-ati vazut cumva acest caine? – via @twitoaster http://www.adrianciubotaru.ro/n-ati-vazu…