Cat de mult imi apartin?

0 Flares 0 Flares ×

Ce mai inseamna a fi rebel? Ce mai inseamna a fi non-conformist? Imi pun destul de des intrebarea daca nu cumva sunt un produs inconstient al unei societati ce lucreaza in mine fara stirea mea si daca nu cumva nonconformismul meu asumat uneori ostentativ nu ar fi reusita unei politici fin ajustate prin care societatea isi regleaza propriile pulsuri culturale.
Citeam la Florin Dumitrescu textul sau despre Anti-Valentine si ma gandeam la eventuala imposibilitate de-a transcende caile pe care sistemul ti le ofera by default. Exista un club si pentru cei care nu doresc sa faca parte din nici un club, iar daca societatea e formata in cluburi, tu in mod iremediabil vei face parte dintr-unul. Societatea isi lanseaza modele ce isi contin propriile anti-mode ca medicament. Un Anti-Valentin va fi subsumat automat logicii unui Valentine’s Days (de acolo isi trage propria ratiune de-a exista). Mai tot timpul modele originare isi castiga consistenta proprie prin raportare la anti-curentele iscate. De exemplu, daca in Romania s-ar forma un Anti-Thanksgiving Day, automat si sarbatoarea originara ar capata mai mult consistenta si vizibilitate. La fel si in cazul persoanelor, detractorii tai te creioneaza, iti ingroseaza conturul identitatii tale, te salta pe o harta a existentei. 


E usor de sesizat faptul ca societatile isi creaza propriile debusee pentru a elibera o anumita cantitate de tensiune sociala. Saturnatiile, sarbatorile orgiastice, carnavalurile reprezinta supape de siguranta prin care cultura oficiala isi elibereaza regulat si temporar constrangerile atat de necesare mentinerii unei ordini sociale. Ma intreb daca tot ce inseamna underground, tot ce-ar insemna creatii ale marginalitatii nu sunt in mod iremediabil inraurite de forma si chipul main-stream-ului. La nivel personal, fiecare isi gaseste exact detractorii proprii. Astfel, rebeliunea si non conformismul meu se muleaza cu necesitate pe masca obiceiurilor si tiparelor oficiale. Daca Romania ar fi fost un imperiu in plina expansiune, cu siguranta nemultumirile mele fata de propria patrie ar fi fost cu totul altele.  Intrebarea si teama mea (in cadrul anteriorului exemplu) este in ce masura (in totalitate?) sunt destinat sa ma misc romaneste indiferent cum mi-as asuma acest fapt de-a fi roman. Nemultumit, mandru sau lepadat de propria cultura nationala in ce masura aceasta cultura totusi te configureaza si pana unde o poti asuma ca un panaceu personal? Pana unde imi pot risca iluzia ca simt romaneste (sens ne-periorativ) si totusi procedura mea de manifestare n-ar fi tipic romaneasca (sens peiorativ)? 
Facand o paranteza, oricat ne-am lamenta nu cred ca suntem o natie croita stramb, nu suntem predestinati unui destin periferic, ci doar ne complacem in niste proceduri paguboase. La fel, simplificand, daca inteligenta este o functie de adaptare, nimeni nu este in mod originar prost.

Prelungind putin ideea cu sistemul, as putea avem impresia ca oricat ne-am zbate ramanem aceeasi copii ai timpului nostru. M-am apucat sa invat franceza pentru ca toti din jurul meu dansau pe engleza si probabil descoperirea lui Eliade in adolescenta s-a mulat bine pe tendinta unei piete de carte (recuperarea/re-editarea scriitorilor interbelici etc.). Fortand un exercitiu de imaginatie,  daca toti Ceilalti (sistemul, societatea) s-ar retrage, de la ce punct as incepe sa fiu eu insumi? Ar mai exista un eu? 

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

4 thoughts on “Cat de mult imi apartin?

  1. CJ

    Nu ştiu, cu inteligenţa ca funcţie de adaptare… Presupoziţia comună, implicită în limbaj mi se pare, e că inteligenţa e nativă – şi, fără să cedez uşor unei prejudecăţi, eu totuşi cred într-un fel ciudat că lucrurile stau chiar aşa. Însă nu ştiu cât sunt de dispus să-mi şi argumentez punctul de vedere. 🙂

    Mi-au plăcut întrebările de la sfârşit, m-au pus pe gânduri… Într-adevăr, în ce măsură mai există un Eu fără un Altul? În nici o măsură, bănuiesc. 🙂 Dar, habar n-am, asta e o problemă oarecum clasică a filosofiei continentale şi cred că tu o ştii mai bine.

    Reply
  2. 12fcm

    scuza-ma, am postat comentariul cu o insemnare mai jos… 🙂 il redau:
    ___
    paralogism: ‘Exista un club si pentru cei care nu doresc sa faca parte din nici un club, iar daca societatea e formata in cluburi, tu in mod iremediabil vei face parte dintr-unul.’
    nu, pentru ca a nu face parte dintr-un club nu ma inscrie in mod necesar in clubul celor care nu-fac-parte, decat daca ma inscriu eu acolo… pot ramane autonom, la ‘inclasabili’, dar nici acela nu e un club, caci intr-un club trebuie sa te inscrii…
    ai tu o chestie cu ’sistemul’. un nu stiu ce Sistem ar exista in afara noastra, si noi ne raportam la el, si nu ne lasa sa traim, si poate-l invingem intr-o zi etc. inca mai ai iluzii, stii? 🙂 ia gandeste-te ca nu exista nici un sistem sau, mai bine spus, ca NU SISTEMUL E PROBLEMA… singurul ’sistem’ e moartea, careia nu-i scapam nici unul… 🙂 adica dai senzatia ca ar fi vorba de vreo lupta, de vreo ‘revolta’ posibila in vietile noastre, stii… or, de unde-atata bucurie, crapam scurt si the end 🙂
    uitasem: hello

    Reply
  3. adrian ciubotaru Post author

    m, nu face nimic, se mai intampla:)
    bine ai revenit si mersi pentru tragerea de maneca in legatura cu Sistemul (pe care eu il inteleg in mai multe acceptiuni; de la Celalalt, Societatea, Marele Sistem Mitic etc. – stiu ca suna pompos), voi reveni cumva.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.