Oamenii nu-ţi iartă sinceritatea pe care o manifeşti doar pentru a arăta cât de deştept eşti. Oamenii nu suportă sinceritatea venită din aroganţă, acel gen de sinceritate apărută din comoditatea auto-contemplării valorii de sine.

E un truism, însă niciodată nu se repetă îndeajuns că sinceritatea nu este întotdeauna oportună.
Există o sinceritate care dezgoleşte de sens, la fel cum există o sinceritate care împuţinează.

Sunt sincerităţi care distrug poveşti. Sunt sincerităţi care vin din acreală.
Sunt sincerităţi care spun mai multe lucruri despre tine însuţi decât despre celălalt despre care eşti sincer. Sincerităţi care inhibă, distrug şi taie avânturi.

Mulţi îşi fac o mândrie din a fi sinceri în orice ocazie, cu orice prilej, însă nu ştiu că există sincerităţi care te rătăcesc în bătăliile altora.

Nu sunt întotdeauna sincer, mai bine spus, nu fac întotdeauna caz de sinceritatea mea. Cu alte cuvinte, încerc să nu arăt mereu ce inteligent şi isteţ sunt.

Am 31 de drafturi şi destule pagini mânjite cu pixul prin diferitele agende pe care le folosesc. Am neglijat blogul, iar acum se pare o cameră în care lucrurile sunt aruncate de-a valma, iar câteva ferestre trebuie înlocuite.

Am admirat pe Bobby când şi-a pus în minte să scrie în fiecare în luna august (concluziile sale) şi pe Dragoş care şi-a spus în gând încă de la începutul anului să scrie constant, aproape zilnic.
Eu nu am putut fi atât de constant. În luna iulie am scris 15 articole, iar în august am postat de 19 ori, însă nu mă uit doar la cantitate.

Recent am participat la primele ediţii ale cenaclului Recitiri unde am citit câteva texte mai vechi, reamintindu-mi unele senzaţii şi motivându-mă să mă reapuc de o îndeletnicire uitată în ultimele luni.
Am uitat să scriu regulat pe acest blog, am uitat să răspund la comentarii şi astfel s-a creat senzaţia că acest blog este un loc părăsit.

Acum revin şi încep să plivesc pentru că această grădină neglijată nu-mi face onoare. De câteva săptămâni, la fiecare întâlnire cu Dragoş, eram întrebat “Şi când mai scrii ceva pe blog?” şi… m-am cam săturat:)

Se spune că după inventarea tiparului, după apariţia internetului, costurile de publicare au scăzut, iar acum cu reţelele sociale, costurile de a fi publicat au scăzut şi mai mult.

Atunci când a publica era scump, filtrarea se făcea înainte de publicare. De exemplu, conţinutul unei cărţi presupune că cineva a filtrat totul în prealabil, cineva a aprobat-o (în afară de autor), iar ce apare pe piaţă este rezultatul legitim al efortului a cel puţin doi oameni.
Acum, când a publica este ieftin, filtrarea se face după publicare.

Când citeşti o carte, ştii că cel puţin o altă persoană în afară de autor a citit şi-a filtrat textul. Când citeşti un blog, asumi doar faptul că autorul e singurul “responsabil”.

Dacă privim evoluţia tehnologică doar din prisma scăderii costurilor de publicare, de la cartea scrisă de scribi până la ziar, de la cartea lui Gutenberg pânâ la user generated content, cred că putem ajunge la o explicaţie a prostiei. Continue reading →

La Webstock, Cristian Clita mi-a luat un scurt interviu pentru ZeList împreună cu MyVideo. Nu am fost singurul blogger intervievat, Cristian a mai discutat cu Doru Panaitescu, Costin, Piticu, Nihasa, Cristian Manafu, Ciprian Stavar, Mihai Irinel, Alexandru Negrea, Vladimir Oane, Adrian Soare.

Mai jos puteţi urmări câteva minute de gânduri, mărturisiri şi planuri de viitor: Continue reading →

Jocul este una din puţinele activităţi în care fiinţa umană se implică în mod total. Când ne jucăm, întreaga nostră persoană este mobilizată. Din acest motiv este atât de tonic, relaxant şi sănătos să te joci. Te implici cu totul!
Atunci când nu te implici în mod total într-o activitate, oboseşti repede, căci trebuie să te tragi după tine şi astfel consumi mai multă energie.

Atunci când pui pasiune, primeşti aripi. A te juca, a te implica în mod total în ceva înseamnă a te accelera pe tine însuţi.

Jocul menţine ridicat nivelul entuziasmului, te ţine în formă şi astfel – deja încălzit – sesizezi mai uşor oportunităţile, apuci mai repede şansele care ti se oferă.
Dacă alergi de pe teren, chiar dacă nu eşti prea bun, îţi creşti totuşi şansele de-a te întâlni cu mingea.

Suntem fiinţe moderne, blazate şi compartimentate. Suntem oameni plini de roluri sociale, plini de nişe interioare, plin de responsabilităţi şi angoase.
Jocul este anti-sistem pentru că sistemul este compartimentat ca o corporaţie.
Jocul face inutile toate departamentele în care ne-au aşezat părinţii, şcoala şi şefii.

Jocul este cea mai sănătoasă atitudine faţă de un univers lipsit de sens. Jocul este curajul de a-ţi institui propriul sens în praful din jur.
Jocul este o formă de a-ţi arăta puterea interioară. Este o formă de generozitate, este cea mai inspirată o risipă de energie.

Să recunoaştem, totul nu este atât de roz. Jocul este riscant, iar sistemul taxează pentru răzvrătire şi rezistă feroce la orice încercare de-a schimba status quo-ul.
E drept, sistemul consemnează uneori moartea celui care se joacă, însa este mai tragic faptul că nu consemnează nici măcar naşterea celui care nu are curajul să se joace.

Sâmbătă seara mi-a venit şi-am aruncat pe twitter următorul mesaj:

#inadolescenta citeam mai multe carti ca acum.

Este un mesaj comparativ în care se poate recunoaşte oricine: toţi ne raportăm la adolescenţă în interiorul unei comparaţii (cu ceea ce era înaintea ei, însă mai ales cu ceea ce a urmat după).
După acest simplu tweet, la doar câteva minute, au început să curgă zeci de mesaje pe acelaşi subiect al adolescenţei. Mesajele au început să curgă în jurul orei 23:00, iar peste 2-3 ore în noapte oamenii încă scriau şi contribuiau.
Duminică dimineaţă, povestea continua. Continue reading →

Foto: Anna Pope

Am acest post în minte de câteva săptămâni şi iniţial trebuia să fie o continuare a fanteziilor erotice din blogosferă. M-am răzgândit totuşi, acum sunt mai bătrân – mi-a trecut timpul fanteziilor – şi a mă limita la femeile de pe twitter nu este o idee chiar bună.

De două luni – mijlocul lunii iunie – trăiesc un entuziasm social nebunesc în ce priveşte lumea de pe twitter încât am nevoie să mă gândesc mai bine ce se întâmplă. Ieşirile şi prilejurile de socializare cu oamenii de pe twitter au fost atât de dese şi intempestive încât mi-am adus aminte de entuziasmul trăit cu bloggerii acum 2-3 ani (când ieşeam la Motoare aproape zilnic). Continue reading →

Acasă este locul unde ne simţim bine, ne simţim în siguranţă, iar universul are aparenţa unui tot coerent.
În acelaşi timp, acasă este locul de unde toţi visăm să plecăm. Acasă este punctul unde lipsa de provocări îşi atinge apogeul.
Acasă este sistemul pe care ceilalţi ni l-au impus.

Nu vreau să mă simt acasă în lumea pe care cei dinaintea mea au construit-o după visele şi temerilor lor. Vreau să mă simt acasă în lumea pe care eu o construiesc.
Nu m-am simţit niciodată confortabil cu ceea ce mi s-a oferit de-a gata.

Acasă este locul de unde toţi plecăm pentru a ne întoarce îmbogăţiţi la casa construită în interiorul nostru.

De ce prinţul pleacă de la castelul părinţilor săi când are totul la picioarele sale? O împărăţie, un tron, un aranjament matrimonial.
De ce atunci când ne simţim prea bine într-un loc, ne ridicăm şi plecăm mai departe?

Pentru că toţi căutăm povestea, iar povestea nu este acasă. Povestea trebuie creată prin multe provocări, multe bătălii şi multe iubiri. Povestea vieţii noastre nu ne-o oferă nimeni. Ea trebuie apucată cu mâna, trebuie câştigată şi clamată, trebuie trăită nemijlocit. Altfel, vom ajunge să fim simple note de subsol la poveştile celorlalţi.

Eu am plecat de acasă pentru că eul meu are nevoie de o poveste pe măsura orgoliului şi a curiozităţii mele. Pentru că obosesc mult mai repede atunci când stau. Pentru că am nevoie de mult-mult spaţiu ca să-mi desfăşor aripile.

Tu de ce-ai plecat de acasă?