Îmi aduc aminte de o conferinţă ţinută la BCU în Iaşi, Lectura — un viciu?, şi mă gândesc în ce măsură mi-a orientat viaţa pasiunea obsesivă pentru această îndeletnicire.
În primii ani după ’89, mama a adus acasă două genţi mari cu cărţi, o librarie de cartier urma să se închidă şi începuse să vândă stocul la preţurile vechi, iar atunci am descoperit primele cărţi care mi-au atras atenţia. Cărţile despre extratereştri, primele lecturi în grădină.

Totuşi, pasiunea pentru lectură în sine am simţit-o abia după examenul de admitere la liceu când m-am înscris la biblioteca orăşenească. Mi-am petrecut toată vacanţa în casă, citind ca un disperat, şi îmi aduc aminte de stupoarea foştilor colegi şi prieteni care mi-au văzut preocupările atât de brusc schimbate.
Primul contact cu liceul a fost prilejuit de bucuria unei noi biblioteci, iar nu de întâlnirea cu noii colegi.

Dintr-un băiat popular devenisem ceea ce dispreţuisem înainte: un adolescent timid, stângaci, cu aere de om cult. Câţiva ani mai târziu îl descopeream pe Eliade, iar calea exceselor era deschisă.
Citeam în ore, citeam în pauze, iar la încheierea programului alergam până acasă pentru a scurta timpul pierdut pe drum.
Uneori mă duceam la şcoală după o noapte nedormită, iar alteori aveam crize de spasmofilie. Şcoala şi toţi ceilalţi reprezentau doar un balast inutil care atârna de viaţa mea adevărată petrecută printre cărţi.

Mă duceam la bibliotecă şi petreceam ore în şir nehotărât ce cărţi să împrumut. Pereţii erau plini cu rafturi, iar eu mă simţeam sufocat de avalanşa de cultură ce aşteaptă să fie asimilată. Mă simţeam în mod patologic responsabil de lectura miilor de cărţi scrise de la începutul lumii şi până în prezent.

A fost nevoie de o iubire de adolescenţă pentru a simţi actul lecturii relativizat ca importanţă în economia maturizării mele.
Lecturile au continuat furibunde până la sfârşitul liceului, însă aura în care ele se topeau se schimbase între timp. În timpul facultăţii am pendulat între o frenezie a lecturii şi o totală apatie.
Am cunoscut colegi care citiseră mai mult decât mine, profesori care te turteau sub imensitatea cunoştinţelor dobândite pentru a realiza încă o dată că ai nevoie de cărţi pentru a înţelege ce trăieşti, iar nicidecum pentru a suplini actul trăirii.

Am cunoscut cititori compulsivi cu o statură morală incertă şi am observat că lecturile pe care lumea din jur ţi le pune în cârcă îţi oferă un credit nemeritat de generos.

Oameni tind să supraestimeze efortul lecturii, însă Cioran avea dreptate atunci când privea cititul drept o mare lene. Este mult mai uşor să citeşti câteva cărţi pe zi decât să îţi faci ordine în viaţă. Este mult mai uşor să înveţi o limbă straină decât să îţi corectezi un anumit tip de comportament.

Adevarata lectură — care este etică — începe după ce închizi cartea, după ce rămâi faţă în faţă cu tine însuţi. Mecanismele emoţionale post-lectură reglează mutaţia pe care respectiva carte ţi-o poate oferi.

Acum este simplu să vezi că încrederea în sine nu mai este nevoie să fie reglată de numărul şi genul cărţilor citite. Nu agreezbravada „şcolii vieţii“ de tipul n-am citit nici o carte la viaţa mea,la fel cum nu înţeleg ideea că lectura ar fi în mod esenţial opusă actul trăirii. Unul din ultimele lucruri descoperite şi de la care aştept surprize plăcute în viitor este faptul că lectura tinde să devină din ce în ce mai mult un imperativ economic.