O situaţie de criză existenţială este atunci când tentaţia de a fi nedrept faţă de tine însuţi se află la un punct maxim. Este momentul când totul în jurul nostru se dărâmă, când succesele trecutului au devenit ruine, iar gândul viitorului e ca o ghiulea de plumb care ne trage în jos, care ne apasă terorizându-ne.
O criză te obligă să îţi reconsideri imaginea proprie şi temeliile respectului de sine. Este momentul când îţi pui la îndoială calităţile şi identitatea. Este un sentiment ciudat: continuând să fii tu însuţi (cum eşti) este echivalent cu a te trăda pe tine (cum ai putea fi).
E momentul când nu mai suntem contemporani cu zâmbetul nostru, iar lumea este filtrată prin îndoială, suspiciune şi teamă.
În asemenea clipe de criză, trecutul este imaginat ca o repetiţie de rupturi — cândva eram întreg, iar acum sunt format din fragmente; cândva dăruiam, iar acum sunt doar o umbră).
Capacitatea de a merge înainte este strâns legată de modul în care ne imaginăm trecutul. Astăzi trecutul meu poate fi o serie de înfrângeri, iar mâine poate fi un lanţ de succese.
Cineva mi-a prezentat zilele trecute o imagine: desculţă, sub nuc… Doar atât. Sub nuc este locul unde sunt eu în mod total. E locul cald şi luminos în care eşti una cu izvorul vieţii din tine. Nu e un aritificiu psihic de evaziune din faţa unei realităţi brutale, ci este mai degrabă o imagine ce este capabilă de a crea fantasme de reintegrare. Este spargerea duratei prin regăsirea unui timp sacru care te face contemporan paradisului.
Paradisul, locul în care între mine şi mine însumi nu există distanță, locul în care nu mă simt defazat faţă de mine însumi cu o lume în spinare. Este locul în care nu pot să zbor pentru că sunt însuşi zborul.
Zborul este posibil doar prin defazarea aripilor, este posibil doar aici şi acum, iar aici şi acum este punctul de inflexiune în care amintirile creează viitorul.
Miza este crearea a câtor mai multe amintiri în fiecare zi, cu fiecare zbor because we have a life that came so close to never happening.
Pana acum, am tot citit post-urile tale si de fiecare data m-ai pus pe ganduri. Acum insa, este prima oara cand simt ca trebuie sa dau o replica. Adevarul este ca m-ai cam lasat fara replica.Tabloul pe care l-ai propus :”Desculta, sub nuc…” imi lasa acelasi gust dulce-amar pe care l-am avut cand am ascultat prima data “La Boheme” a lui Charles Aznavour.
Cat despre paradis, nu stiu daca senzatia zborului sau alta senzatie poate descrie locul/spatiul/timpul/sau ce vrei tu in care nu a calcat nimeni in afara de Adam si Eva, dar a fost indeajuns de profunda ca sa ma impresioneze. Si poate ca am inceput si eu sa ma gandesc la zbor… 🙂
🙁
de ce esti trist? domnisoara eeryieenutza a scris un comentariu la care, oricat de trist ai fi, pana la urma nu te poti abtine si tot razi. ce naiba, oameni suntem!
🙂
la naiba, dupa acest text, “de ce esti trist?” a devenit intrebarea frecventa! si e unul din cele mai optimiste texte ce mi-au iesit si a fost scris tocmai cu intentia de a monta si se termina cu un “haideti” mobilizator… ce se vede printre randuri si eu nu realizez?
pai omule… vorbesti de o demontare de o dezmembrare de un defazaj si te intrebi ce se vede printre randuri? daca folosesti cuvinte precum criza, umbra, brutale, fantasme si altele e mai greu sa simti mesaju optimist :d
presupun ca ai vazut filmu , si de acolo si titlul articolului.
[New Post] This life came so close to never happening – via @twitoaster http://www.adrianciubotaru.ro/this-life-…