Daca tot am pornit discuţia şi-am fost atât de expeditiv şi oracular (pentru unii), voi desfăşura o pleiadă proprie şi subiectivă şi personală şi intimă si privată de argumente.

Ce-mi place la Bucureşti
 

• oamenii ce citesc cărţi in mijloacele de transport in comun. 
• varietatea de cluburi, baruri, terase, parcuri unde iţi poţi petrece timpul liber.
• mai multe iniţiative civice, sociale şi culturale.
• un ritm mai alert si mai practic in care lucrurile se desfăşoară: cozile curg mai repede, lumea pare mai grăbită, de la o idee la faptă (de exemplu, stabilirea unei ieşiri la o bere) intervalul scurs este mai scurt.
• posibilitatea (cel putin statistică) de a gasi oameni cu preocupări asemanatoare tie
• B-24-FUN.
• politeţea (uneori ca o simplă strategie de marketing) din marile/micile magazine.
• un grad mai mare de vulnerabilitate emoţională ce are ca rezultat o mai mare predispozitie către asociere, tovărăşie, prietenie.
• cosmopolitismul locului, modul în care se topesc aici mai multe stiluri culturale exportate de oameni veniţi din prin toate provinciile.
• o anumită naturaleţe umană (greu de explicat)
• faptul ca mi-a deconstruit prejudecata mândră ca doar Moldova are femei frumoase
• riscul extrem de scăzut de a mă plictisi
• expresia “super tare”

Ce nu-mi place la Bucureşti

• accentul ce mi se pare afectat şi arogant de cele mai multe ori. Pă mine, pă tine, 100 dă mii dă lei dă caca. Nu e o chestie generalizată antipatia faţă de acest stil de vorbire: unora le stă bine, altora nu le stă bine. De exemplu, nu-mi plac persoanele publice vorbind astfel la televizor.
• sensibilitatea socială exagerat de bine conturată. Oamenii sunt foarte nemultumiţi de extrem de multe lucruri: căldura şi înghesuiala din mijloacele de transport in comun, lipsa aerului conditionat, un mobil cu un opţiune lipsă. Un exemplu simpatic şi alintat l-am citit la zoso. Alt exemplu: doua femei îmbrăcate bine ţinându-se de bară într-un troleu, soferul pune o frână mai abruptă, cele doua femei ricoşează una intr-alta şi de aici se iscă o ceartă în care expresia  pizda mătii a fost doar un simplu eufemism.
• tupeul pe cap de prost. Există multă prostie in ţara asta, însă dublată de tupeu in asemenea hal doar in Bucuresti poţi întâlni.
• evident, nu-mi plac prejudecăţile vizavi de moldoveni
• balcanismul aferent: auzi înjurînd mai des, există vocaţie de comentatori (se discută orice şi oriunde, de la politică, sex, sport si internet), multă agresivitate şi repezeala (uneori e bună), se ascultă mai multe manele decât în alte locuri şi există mai multă nemultumire faţă de acest gen de muzică.
• prejudecata, iluzia şi mândria (ce am observat-o la multi) ca tot ce se întâmplă important şi interesant în ţara asta, se întâmplă mai întâi şi (uneori) numai în Bucureşti (semnificat ca un centru în care lucrurile se întâmplă pe o altă axa valorică). Şi Iaşiul este o capitală (în esenţa sa), însă nu am simţit şi supra-importanţa pe care oamenii şi-o dau singuri de pe urma unui loc)
•  multe fiţe, băşini, aere, gadgetari, ghicşi/metru pătrat.
• bascula socială plină de experţi în comunicare/advertising/relatii publice, agenti de vanzari, jurnalisti (orice puţoi e jurnalist, a luat cel putin un interviu şi a scremut cel putin un articol pretins interesant) 

L-am vazut sambata seara, a doua zi dupa premiera. Primul meu film la un cinema in Bucuresti dupa cartea ce-am citit-o pe drum cand m-am mutat aici.
Cartea mi-a placut (un popular thriller hermeneutic), filmul s-a dovedit a fi slabut pentru ideea cartii (din care se puteau scoate mai multe lucruri), pentru reclama si controversele aferente subiectului, pentru distributie si pentru bugetul de 125 milioane $.

Film americanesc in stil gaunos (buget pompos, scene aruncate aiurea, intriga cracanata timp de mai multe zeci de minute, poante de poante) plin de banalitati istorice enuntate in film ca mari adevaruri (probabil pentru publicul ignorant american).
In rest, e un film ok si vazubil.

Din ideile puternice ale cartii (istoria e manipulabila si manipulata in orice moment, demitizarea poate incuraja credinta etc) s-a ales o bruma de replici moraliste incheiate in stil glumet ea (descendenta lui Isus) incercand sa mearga pe apa. Totusi, bubele crestinismului merita zgariate cu mai multa finete, in fine…

Nu exista sentimentul bucurestean al fiintei

Acum doi ani Alex s-a mutat pentru doua saptamani in camera la mine (uneori cand nu gasea un pat liber, dormea si-n patul meu). Uneori mergeam in camin la Andra si iesem pe iarba in fata caminului si stateam de vorba. Eram inconjurati de cea mai frumoasa primavara pe care ti-o poate oferi Iasul.
Acum doi ani lucram in Pacurari si stateam la camin in Bularga. Colegi erau cativa baieti de la ISE, anul intai ce au suportat un an intreg un tip (adica eu) ce citea uneori nopti intregi la masa cu veioza).
Acum doi ani eram despartit (temporar, aveam sa aflu mai tarziu) de una din cele mai minunate fiinte cunoscute in viata mea.
Acum doi ani ieseam cu Lorenzo (cel mai bun prieten) si cu Diana (viitoarea lui sotie). Existau dimineti cand (dupa ce lucram amundoi toate noaptea) ne vedeam la el acasa pentru a bea ceva, a asculta muzica si uneori a adormi pe aceeasi canapea.
  
Acum patru, la o petrecere organizata de mine am izbucnit in plans (poveste lunga) si Lorenzo (desi ne stiam de cateva saptamani) a fost singurul ce m-a luat in brate izbucnind in plans si el.

Acum doi ani mergeam la Nicoleta in camin si jucam whist pana tarziu, mancand floricele si notandu-ne pe tabel dupa numele oraselor de unde provenim. Tandarei, Botosani, Moinesti, Barlad etc.
Acum doi ani puneam cu Tony filozofie.ro la cale. Organizam concursuri de filozofie pe net si cumparam carti drept premii. Tony inca nu era casatorit si pierdea cam mult timp pentru un avocat-filozof jucand counter strike in sala din spatele Romtelecomului de pe Lapusneanu.
Acum doi ani cumparam carti la 10.000 de la reducerile de primavara din anticariatele de pe Lapusneanu.
Acum doi ani am ratat (incurcand-o erotic) o frumoasa prietenie cu Diana, o fascinanta fata ar carui gest de a fuma pe strada nu o faceam deloc vulgara.
Acum doi ani am mers cu Alex (un minunat coleg de facultate) in Cluj pentru a ne interesa de conditiile de master la filozofie. A fost o saga in care doi moldoveni geniali si mistocari au intalnit un Cluj prea occidental si cu prea putine fete frumoase pentru gustul lor.
Acum doi ani de zile mergeam in Belfast (unde cunoasteam chelneritele) cu Lorenzo, John si toata gasca. Mergeam in Ethos sau Boema cu Alex, Gim, Cosmin (colegi de facultate) si toata gasca. Mergeam in Family Pizza pe Copou cu Nicoleta, Andra, Lorenzo si toata gasca.
Acum doi ani mergeam des in Gradina Botanica; nu dau nume, insa faceam multe prostii pe acolo.
Acum doi ani nimeni (nici macar eu insumi) n-ar fi crezut ca peste un an ma voi muta in Bucuresti.

Duminica seara m-am intors pe jos de la Motoare cu jolly si pornisem cu gandul vag ca poate vom prinde vreun tramvai. Am luat-o pe la Ambasada Americana, iar cand am ajuns pe Batistei… tramvaiul tocmai pleca din statie. Tipic, mereu mi se intampla asemenea faze. Deja ma consolasem cand jolly m-a intrebat:
– Alergam?
– Alergam.
Si-am alergat. Eram usor ametit de la cele trei beri baute, iar jolly cred ca bause vreo 10 beri. Am prins viteza, il auzeam pantofii lui jolly plesnind astfaltul, il auzeam gafaind. Motivatia, efortul, disperarea. Am alergat asa pana cand am simtit limita batailor inimii. Jolly a luat-o inainte. Tramvaiul ajunsese in statie si deja a prins semaforul verde. Il vad pe jolly cum ridica mainile disperat. Fluier ca la stana. Tramvaiul ce pornise se opreste si-si deschide usile.

Care e ideea de fapt?
Daca eram singur, n-as fi alergat. E nevoie de n+1 oameni ca sa legitimezi o chestie; orice comuniune incepe de la 1+1. Nu exista perversiune in doi. Cand doi se aduna in numele Meu… In fine, ati inteles ideea.
Singur n-as fi alergat pentru ca n-as fi putut surmonta sentimentului de jena in cazul esecului prinderii tramvaiului. Dimineata cand vad tramvaiul cum tocmai soseste in statie, calculez mental distanta, gradul meu de demaraj si de cele mai multe ori rezultatul nu ma motiveaza sa grabesc pasul (t-0). Apoi ma apropii, tramvaiul e in statie (oamenii coboara), ma gandesc ca poate totusi exista o sansa sa-l prind, insa nu grabesc pasul (t-1).  Mai merg putin, sunt mai aproape, tramvaiul e in statie (oamenii urca), pot sa-l prind. Ma decid (imi fac curaj) in ultimul moment, alerg, trec strada, tramvaiul tocmai pleaca din statie (t-2).

Ce se intampla de fapt?
In intervalul cuprins intre t-0 si t-2 se intampla toata periferia mentala care-ti seteaza sentimentul de consolare, de paranoia a universului ce conspira impotriva ta (mereu pierzi tramvaiul, mereu n-ai curajul sa alergi in public dupa el), scenariul mental al esecului (te vizualizezi ajungand in statie exact dupa ce tramvaiul a plecat), iluzia (uneori adevarata) ca starea ta proasta generala porneste de la micile detalii ce nu ti se potrivesc. Neinspiratul management al gandurilor al omului modern.
N-am avem nevoie de Dumnezeu ca sa fim inspirati, la fel cum n-avem nevoie de fantasmele infernului ca sa ne simtim mizerabili. Insa avem nevoie doar de mintea noastra ca sa gestionam un univers intreg.
E uimitor ca exista oameni ce se inrosesc daca se impiedica si cad pe jos. E interesant ca exista oameni ce se simt complexati pentru incultura lor vizavi de civilizatia azteca si exista oameni pe deplin increzatori in ampatamentul (fr. empatament) lor spiritual doar cu bruma de lecturi a unei biblioteci minore.
Revenind la jolly… in Opium la karaoke, el a fost cel care a spart gheata microfonului. Au cantat fetele si apoi am cantat o melodie cu el – R.E.M. – Loosing my religion. A fost pentru prima data, iar senzatia a fost misto. Au mai cantat fetele cateva melodii, jolly inca cateva singur ca sa ma ridic pe balanta ezitarii si dorintei de a canta si eu o melodie singur. Stiam ca n-am voce, stiam ca am emotii sa vorbesc in public, darmite sa cant (intr-un singur mod in care stiu: penibil). Jolly a insistat sa cant, m-a motivat ca un adevarat trainer, m-am codit, m-am cacat pe tine, insa pana la urma a trebuit sa-mi infrunt teama de ridicol si-am cantat. Ace of Base – All that she wants.

Ce-a spus jolly de fapt?
Ca sunt un zeu, ca sunt un geniu, ca toti ma citesc, insa trebuie sa imi inving teama de a canta in public si de a ma simti ridicol in ochii celorlalti.
Iluzii, vanitati, prafuri.

Ce e dincolo de mine de fapt?
E Celalalt cu ajutorul caruia creez iluzii adevarate.

Azi (sambata) ma simt minunat si doresc sa impartasesc aceasta stare de bunastare emotionala.
N-am chef de scris, n-am chef de citit bloguri si alte minunatii pe aceasta frecventa.
Chiar daca voi scrie mai rar, raman acelasi… born to inspire.

Voi dezvalui fara prea multe fite una din ideile dupa care ma ghidez, in care cred si care contureaza in felul ei universul meu interior. Chestia este in felul urmator: totul se intampla pe potriva noastra.
Ce inseamna acest lucru?
Dincolo de problemele legate de merit si vinovatie, de polaritatile bine-rau, nimic din ce traim nu ne este strain, iar viata nu ne ofera nimic in plus/in minus peste/sub puterile noastre.
De aici rezulta doua lucruri simple:

1. tot ce se intampla rezulta din optiunile noastre (inteleg libertatea umana mai mult decat simpla putere de a alege). Universul se mentine in echilibru oferindu-ti lucruri ce deja le-ai castigat, ce deja le-ai ales, ce deja le-ai meritat. E vorba de pertinenta paradoxala unui sistem: daca nu e necesar sa se schimbe ceva, atunci e necesar sa nu se schimbe nimic.
  Eu sunt aici, eu ocup aceasta coordonata spatio-temporala, tot ce mi se intampla aici, mie mi se poate imputa. Mai corect spus, nimic nu se intampla, noi intamplam totul. Altfel, nu avem decat sa banalizam totul in context, mediu, anturaj, ceilalti, genetica, educatie etc. pentru a ne disculpa de vinovatii inchipuite, pentru a refuza victorii adevarate. Caci… in general, oamenilor ne este frica sa castigam pentru ca avem iluzia ca durerile suferite ne-au facut mai puternici, mai invulnerabili si mai buni.      

2. noi traim prezentul ce l-am facut deja. Modul cum traim prezentul influenteaza deopotriva trecutul si viitorul nostru.
Trecutul se afla intr-o perpetua miscare. Cand esti deprimat, trecutul este neonorant si nemobilizator; cand esti entuziast, trecutul tau e bun, e onorabil si regleaza inspirat stima de sine. In acest caz, trecutul e tot una cu perceptia asupra sa.
La fel cum nu exista neutralitate in trecut, la fel nu exista nici in cazul viitorului (se schimba neincetat). Trecem in fiecare zi pe langa viitoruri pline de oameni plini de succesi, iubiti si stimati, castigatori de Nobeluri, Oscaruri etc… ce putem fi si nu suntem inca.
Sa luam un exemplu. Azi esti deprimat (sau alintat, e totuna), totul ti se pare fara sens, te gasesti pe tine insuti insurpotabil si deodata se petrece ceva: primesti vizita unui prieten bun/vechi, cineva iti returneaza o carte imprumutata de ani de zile, de care uitasesi, te suna fosta prietena si-ti multumeste c-ai existat in viata ei, primesti o oferta de job tentanta etc si etc. De la starea initiala trecand prin aceste posibile evenimente, viata in sine nu ti-a oferit nimic in plus, de la ea insasi, ci doar ti-a desfasurat ca un sul ceea ce tu deja ai facut, ai ales, ti-a pus in fata oglinda gesturilor tale.
 

Nu exista ganduri straine. Nimic din ce gandesti nu poate fi imputat altcuiva.
In asentimentul acestor idei, nu ma complic in false dileme intre “traieste-ti clipa” si imperative morale, intre destin si libertate. Lucrurile nu stau atat de abrupt. Destinul e o metafora pentru maretia sentimentului unicitatii traiectoriei vietii noastre. Cand ni se ofera lucruri ce deja le meritam, ce deja le-am ales (fara sa ne dam seama), numim aceasta chestie “destin”. Modalitatea ciudata si demna a omului de a eufemiza afectiv universul.
Faptul ca viata nu este o jungla, imi sugereaza ca ea este mai larga decat actul trairii in sine, imi sugereaza ca atata timp cat nu intram in mediul lor, rechinii sunt niste animale teoretice.
O sa fie bine, relax…

Sambata, suna cineva: hai in Vama, .nu pot, hai in oras, n-am chef, sunt ocupat.
Duminica, suna alcineva. Hai pe la mine, nu pot, n-am chef, sunt ocupat.
Luni, mesaj: bere? Culpabilitatea refuzului de sambata ma obliga sa ies. Ma duc cu gandul sa beau o bere si apoi sa plec. Prafuri: am ajuns pe la trei acasa.
Marti, messenger: hai in oras, au venit baietii din Vama, hai la ascultat povesti. Trebuia sa ne vedem la 20:00, mi-am zis ca beau o bere si pe la 21:00 o tai. Prafuri: hai ma, mai stai, sa mergem cu totii acasa.
Miercuri dimineata, suna A. din Cluj (care sunase si marti). Am ajuns in Bucuresti, ghici la cine o sa stau?. Seara iesim iar cu totii si pentru motivul “hai sa vedeti ce prietena minunata am” (A. din Cluj).
Derulam tot ce s-a intamplat in noaptea de miercuri spre joi si ajungem secventa cu
Joi dupa-amiaza, hai la Motoare, hai la Valea Regilor. Bun.
Vineri seara, hai asa, hai alea-alea. Hai si voi sa vorbim de asa.
Sambata dimineata, iesi si cumpara aia.
Sambata seara-noapte, hai la ziua Andreei. Hai hai.
Duminica dupa-amiaza: hai sa vedem un film la asa acasa, luati si voi doua sticle de bere, va asteptam.

Duminica nu m-am dus. Obosisem de atata viata sociala. Nu obosisem psihic, ci fizic si financiar. Ieri m-a sunat din nou Gabi sa ma intrebe de ce nu mai scriu la blog. Ma cam enerveaza, doua-trei zile nu scriu nimic si imediat ma suna: de ce nu ai scris nimic azi, ce s-a intamplat, cand imi dai manuscrisul ala?

Replicile saptamanii:

– Nu ma lasati singura! (ea)
– De la 14 ani visez sa am casa mea. Acum o am si nu ma simt fericit, ci doar mai linistit in chestiunea asta. Au aparut alte probleme insa… (el)
– Eu am o problema cu singuratatea, imi este frica sa fiu singur, sa ajung singur. (el)
– Esti un magar, Adi! (ea)
– Cata bunastare afectiva zace in coaiele tale? (el)