Duminica seara m-am intors pe jos de la Motoare cu jolly si pornisem cu gandul vag ca poate vom prinde vreun tramvai. Am luat-o pe la Ambasada Americana, iar cand am ajuns pe Batistei… tramvaiul tocmai pleca din statie. Tipic, mereu mi se intampla asemenea faze. Deja ma consolasem cand jolly m-a intrebat:
– Alergam?
– Alergam.
Si-am alergat. Eram usor ametit de la cele trei beri baute, iar jolly cred ca bause vreo 10 beri. Am prins viteza, il auzeam pantofii lui jolly plesnind astfaltul, il auzeam gafaind. Motivatia, efortul, disperarea. Am alergat asa pana cand am simtit limita batailor inimii. Jolly a luat-o inainte. Tramvaiul ajunsese in statie si deja a prins semaforul verde. Il vad pe jolly cum ridica mainile disperat. Fluier ca la stana. Tramvaiul ce pornise se opreste si-si deschide usile.

Care e ideea de fapt?
Daca eram singur, n-as fi alergat. E nevoie de n+1 oameni ca sa legitimezi o chestie; orice comuniune incepe de la 1+1. Nu exista perversiune in doi. Cand doi se aduna in numele Meu… In fine, ati inteles ideea.
Singur n-as fi alergat pentru ca n-as fi putut surmonta sentimentului de jena in cazul esecului prinderii tramvaiului. Dimineata cand vad tramvaiul cum tocmai soseste in statie, calculez mental distanta, gradul meu de demaraj si de cele mai multe ori rezultatul nu ma motiveaza sa grabesc pasul (t-0). Apoi ma apropii, tramvaiul e in statie (oamenii coboara), ma gandesc ca poate totusi exista o sansa sa-l prind, insa nu grabesc pasul (t-1).  Mai merg putin, sunt mai aproape, tramvaiul e in statie (oamenii urca), pot sa-l prind. Ma decid (imi fac curaj) in ultimul moment, alerg, trec strada, tramvaiul tocmai pleaca din statie (t-2).

Ce se intampla de fapt?
In intervalul cuprins intre t-0 si t-2 se intampla toata periferia mentala care-ti seteaza sentimentul de consolare, de paranoia a universului ce conspira impotriva ta (mereu pierzi tramvaiul, mereu n-ai curajul sa alergi in public dupa el), scenariul mental al esecului (te vizualizezi ajungand in statie exact dupa ce tramvaiul a plecat), iluzia (uneori adevarata) ca starea ta proasta generala porneste de la micile detalii ce nu ti se potrivesc. Neinspiratul management al gandurilor al omului modern.
N-am avem nevoie de Dumnezeu ca sa fim inspirati, la fel cum n-avem nevoie de fantasmele infernului ca sa ne simtim mizerabili. Insa avem nevoie doar de mintea noastra ca sa gestionam un univers intreg.
E uimitor ca exista oameni ce se inrosesc daca se impiedica si cad pe jos. E interesant ca exista oameni ce se simt complexati pentru incultura lor vizavi de civilizatia azteca si exista oameni pe deplin increzatori in ampatamentul (fr. empatament) lor spiritual doar cu bruma de lecturi a unei biblioteci minore.
Revenind la jolly… in Opium la karaoke, el a fost cel care a spart gheata microfonului. Au cantat fetele si apoi am cantat o melodie cu el – R.E.M. – Loosing my religion. A fost pentru prima data, iar senzatia a fost misto. Au mai cantat fetele cateva melodii, jolly inca cateva singur ca sa ma ridic pe balanta ezitarii si dorintei de a canta si eu o melodie singur. Stiam ca n-am voce, stiam ca am emotii sa vorbesc in public, darmite sa cant (intr-un singur mod in care stiu: penibil). Jolly a insistat sa cant, m-a motivat ca un adevarat trainer, m-am codit, m-am cacat pe tine, insa pana la urma a trebuit sa-mi infrunt teama de ridicol si-am cantat. Ace of Base – All that she wants.

Ce-a spus jolly de fapt?
Ca sunt un zeu, ca sunt un geniu, ca toti ma citesc, insa trebuie sa imi inving teama de a canta in public si de a ma simti ridicol in ochii celorlalti.
Iluzii, vanitati, prafuri.

Ce e dincolo de mine de fapt?
E Celalalt cu ajutorul caruia creez iluzii adevarate.