Principiul handicapului – enunţat de biologul Amotz Zahav – spune că masculii care îşi dovedesc un handicap real şi supravieţuiesc în ciuda lui, au gene mai bune şi, prin urmare, sunt mai eligibili de către femelele din aceeaşi specie.

Exemplul ales este cel al masculului păun unde mărimea şi diversitatea cromatică a cozii sale este un handicap din punct de vedere al selecţiei naturale. Un mascul păun cu o asemenea coadă – care îi sporeşte vizibilitatea – este o pradă uşoară pentru eventualii prădători, iar pentru prăzile sale este ca o pisică cu clopoţeii-n coadă, dificultatea în mişcări este destul de accentuată de prezenţa unei asemenea podoabe (în unele cazuri extreme, unele specii de păuni, în timp ce fug de prădător, îşi aruncă coada). Continue reading →

Toate creaţiile pe acest subiect le puteţi găsi aici. A contribuit şi amicul Mihai, cu care am colaborat inspirat şi la celebra fază.

Un institut a făcut un studiu – chestionare la peste 20.000 de respondenţi – pe liceeni, The Ethics of American Youth, iar rezultatele au fost destul de interesante:
– 30% au răspuns că au furat din magazine în ultimul an
– 23% au recunoscut că au furat de la părinţi sau de la rude
– 42% au minţit să economisească bani
– 83% îşi mint părinţii în chestiuni importante
– 36% folosesc internetul pentru a lua referate/eseuri
– 26% dintre adolescenţi au recunoscut că au minţit la cel putin una sau două întrebări cuprinse în chestionar. Au minţit că au minţit sau au minţit că au furat?

Una din ideile studiului este faptul că, în ciuda acestor cifre dezolante, respondenţii au declarat că au o imagine de sine destul de bună. 93% dintre ei au declarat că sunt mulţumiţi de etica personală şi propriul lor caracter.

“I am better than most people I know.”

De acest studiu am aflat de la Romeo, iar o discuţie pe marginea concluziilor poate fi găsită la John C. Dvorak.

Mi-aş dori un asemenea studiu făcut şi în România, să vedem unde sunt – dacă sunt – diferenţele şi asemănările, nu-i aşa?

Sunt momente, în mijloacele de transport, într-o librărie sau pe stradă când simt o nevoie puternică, o poftă imensă de a săruta cutare femeie, cutare domnişoară. Să sărut brusc, apăsat şi… cu forţa (presupunând că sunt foarte puţine femei care ar accepta să fie sărutate de necunoscuţi – indiferent cât de fermecători ar fi aceştia).

Sunt momente când această poftă este atât de mare încât uneori îmi este teamă de mine însumi. Sunt secunde în care lupt să-mi stăpânesc aceste porniri. Uneori deja vizualizez reacţiile victimelor – ţipete, poşete în cap, călători care mă trag înapoi, iar alteori le felicit în gând pentru norocul lor. Norocul de-a nu fi traumatizate şi bruscate de posibilul meu gest.

Această echilibristică este mai periculoasă atunci când:
– sunt nf de câteva săptămâni
– sunt obosit
– femeia respectivă exercită o atracţie imensă
– sunt asaltat de prea multe imagini erotice într-un interval scurt.
– există o proximitate accentuată. Sunt momente când sunt la o distanţă de câteva zeci de centimetri de gura unei femei pe care sunt cât pe ce, sunt pe cale de o săruta.

Cu cât amân momentul actului, cu atât sunt asaltat de scenarii şi proiecţii. Cât de mare va fi plăcerea, cât de moi îi sunt buzele, care sunt şansele să se îndrăgostească, cum arată goală, cum geme sau hai că nu se poate întâmpla nimic rău etc.

E posibil că într-un viitor anume să mă scap. E posibil să apar la ştiri drept un nemernic şi un obsedat, iar că un bulgăre de zăpadă să-mi provoc un rău social iremediabil şi tot aşa, însă această luptă cu mine însumi (care poate trăda vicii ascunse) are loc în permanenţă.

De regulă, îmi înfrânez această poftă:
– derulând imagini punitive (codul penal, scăderea stimei de sine, oprobiul social)
– gândindu-mă că uneori mi-e la îndemână să obţin acces la plăcere erotică pe canalele obişnuite

Fiind o fiinţă socială şi interacţionând zilnic cu oameni, îmi dezvolt în permamenţă mijloace de autocenzură şi învăţ în mod constant beneficiile înfrânării impulsurilor de moment. Ar părea simplu, însă nu este deloc aşa.
Dincolo de toate, rămâne această şansă ca digurile autostăpânirii de sine să se rupă cândva, cumva.

Pentru că studiile au demonstrat că imaginile cu o pisică mică au un impact emoţional devastator, vă prezint mai jos un mic motan poreclit “Little Tiger”:

E plin de energie, muşcă serios şi nu suportă să fie alintat. Are comportament de câine – sare la picioare să te muşte – şi e dresat. Înţelege Hai! şi Ieşi afară!
Vreau să-l învăţ să zică sex oral şi www.adrianciubotaru.ro.

Cimitirul era chiar în drumul nostru, treceam destul de des prin el ca să ajungem la ştrand. Într-o zi ne-am întors mai târziu de la ştrand, iar când am vrut s-o luăm prin cimitir, porţile erau închise.
Am încercat să sărim gardul, însă în curând a apărut şi paznicul care ne-a tăiat-o scurt:
“Ne pare rău, am închis!”

Uneori în metrou, frunzărind presa prin ziarele celorlalţi, apuc să citesc doar titlul articolului, iar conţinutul îmi rămâne misterios. Ori trebuie să cobor, ori posesorul ziarului trebuie să coboare şi astfel firul poveştii se rupe în mod dramatic.

Uneori când sunt foarte, foarte curios, ajung la muncă şi dau pe google, căutând respectivul articol. Alteori, deşi curiozitatea rămâne, parcă nu doresc să-mi distrug scenariul pe care oricum îl creez mental în lipsă de subiect.

Titlul de mai sus ilustrează un articol necitit pe a cărui poveste-lipsă am mulat un fir mental. Un bulibaşă şi-a dus maşina la vulcanizare şi dintr-o neînţelegere oarecare, s-a iscat o altercaţie în urma căreia bulibaşa a fost bătut cu levierul.

Povestea mi-a rămas în minte datorită contrastului tehnologic dintre două lumi reprezentate aici: un bulibaşă şi un simbol automobilistic – un levier. O coliziune între două lumi, între două universuri simbolice.

Ce-ar mai putea exista? Un samurai bătut cu  o pompă de bicicletă? Un parlamentar altoit cu beţele de la o tobă şamanică? Un agricultor care a fost pus la pământ cu o tastatură?

Altfel, viaţa merge înainte – cu crize globale şi campanii electorale – chiar dacă undeva, cumva şi dintr-un anumit motiv un bulibaşă a fost bătut cu un levier.

Joia trecută, invitat de Andrei Ruse, am participat la o discuţie liberă despre autor şi povestea romanului său. Un rezumat al discuţiilor poate fi văzut mai jos (eu apar în a doua jumătate):

În ciuda gafelor ce-mi sunt specifice:
“Personajul feminin era o femeie”
“Scopul artei este să te lase neschimbat”
a fost totuşi o discuţie antrenantă.

Duminică am fost la BookTalks, un eveniment purtând marca bookblog.ro, unde a fost invitat Ion Manolescu la pachet cu al său roman, Derapaj.
Aş nota doar momentul cu “Domnule scriitor, ce soluţii aveţi pentru criza globală?” care a făcut deliciul publicului.
Ion Manolescu, probabil un autor bun, lipsit de poveste şi tremur.

Am văzut două filme în week-end:
Burn After Reading – bun, dar slab.
Reign Over Me – slab, dar bun.
Adică, deşi nu sunt capodopere, merită a fi vazute.

Momentan citesc:
Regele Carol I al Romaniei – Paul Lindenberg
Zilele regelui – Filip Florian

Titlul este un exemplu de copywritting reuşit, nu-i aşa?