Ispitit de Andrei Ruse cu privire la ultima poezie care m-a impresionat şi pentru ca nu citesc multă poezie, dau curs unor versuri mai vechi care mi-au rămas în minte.
Sunt scrise în anul III de facultate, în jur de şase dimineaţa:

Ochiul lui Iisus
s-a deschis în formă de cruce
Noi, ceilalţi, din bun simţ,
deschidem crucile în formă de ochi.
Atunci Iisus ironic sau trist
a sculptat o cruce în pântecul fiecărei lacrimi.
Dilema ar fi următoarea:
numai în formă de cruce poate bate inima?
iar crucile se rostologesc numai prin lacrimi?
Sau poate zgârieturile lor
forţează pielea într-un zâmbet?

mai multe aici.

Leapşa se duce la Magda.

Primisem un mail de la Carina în care, în contextul campaniei lui Tudor Chirilă prin licee, eram rugat să scriu un articol răspunzând la întrebarea Fac ce-mi place?

Am început de două ori articolul şi m-am împotmolit. Fac ce-mi place (scriu), însă nu întotdeauna scrisul meu serveşte la ce-mi place. Scriu şi pe blog, şi la muncă (sunt copywriter), însă nu aici rezidă tot interesul. A face ce-ţi place nu este totul. A face ce-ţi place nu presupune o miză, o responsabilitate, o provocare.
Astfel, observ că, în ciuda faptului că fac ceea ce-mi place, uneori îmi lipsesc provocările pe care de multe ori sunt nevoit sa le fabric singur.

Mă opresc aici adăugând că îmi place ideea lui Tudor Chirilă (mentorship şi lider de generaţie le iau drept nişte găselniţe de PR) şi sper ca acest turneu să se schimbe ceva – cât de puţin – în mentalităţile obosite şi confuze ale multor liceeni.

Îmi propusesem să ajung doar la finalul paradei de sâmbătă, însă nişte ţărani care urlau în metrou “Iei, iei, iei/vreau să băţ un gay”, m-au convins să-mi doresc să particip. Spun ţărani pentru că mi-au dat impresia că veniseră de undeva din jurul Bucureştiului special pentru această ocazie.

Într-un final, am ajuns cu 10 minute mai târziu, marşul deja pornise şi nu mai puteai să te alături. Zona era sever păzită de jandarmi.
În parcul Izvor, nu am putut să mă apropii mai mult de 100 de metri de marş. Jandarmii – înarmaţi ca la un summit NATO – au măturat tot parcul, alungându-ne. Se comportau de parcă eram suspecţi de terorism.
Am urmărit marşul/parada de la distanţă şi citind mesajele lui Gramo de pe twitter.
Totul s-a petrecut sub un clopot de sticlă.

Într-un final, am băut o bere cu Octavian, Monsoux şi alţii, la Motoare, culegând câteva impresii despre eveniment.

După cărţulia despre Zen, am început să citesc autori români în metrou. Dacă acasă mă lupt cu Cartea Neagră, săptămâna trecută, în două zile subterane, romanul lui Teodorovici a curs fără miză, un suc neacidulat.
Săptămâna aceasta am început Sunt o babă comunistă! şi drumul până la muncă mi-a acoperit primele 60 de pagini.
Subţire, ca o ploaie de vară.

Consumerism vizual.
Il Divo (2008), Mio fratello e figlio unico (2007), Milyang (2007) vizionate dintr-un foc.
Seriile Great Artists with Tim Marlow, Engineering An Empire consumate instant.

Sâmbată noapte am stat până spre dimineaţă să termin Omul şi clima, iar duminică spre luni am făcut noapte albă cu misterele din Istanbulul lui Pamuk (nu mi-am îndeplinit ţinta, sunt abia la jumatate).
Luni la şapte dimineaţa, mi-am făcut o cafea şi ascultam cântecul porumbeilor de pe balcon în timp ce frunzăream noutăţile din feed.
Am făcut duş, m-am ras, iar după o oră o luam uşor spre muncă, cu o carte sub braţ.

Ador perioadele boeme ce urmează unei despărţiri.

Ultima ultima zi a Amfiteatrului Deschis Team Work unde am fost invitat alături de Iren a avut parte de o discuţie antrenantă cu cei din sală şi – prin Bobby – cu cei de pe twitter.
Mi-a plăcut publicul care a participat, a pus întrebări, a contrazis  şi cerut lămuriri şi salut entuziasmul fetelor de la Team Work de a organiza evenimente utile.

M-am bucurat c-au venit destui oameni (comparativ cu zilele precedente) şi destui (dacă nu coincid mulţimile) bloggeri.
Câteva nume: Costin, Marie Jeanne, Dororai, Elena Cîrîc, Octavian, Andrei Roşca, Sigheti, Gia, Gabi Mirea, Ioana, Gabi.
Poze: aici.

Reacţii: 1, 2, 3, 4, 5.

Ieri s-au întâmplat jocurile din prima grupă la Cupa Bloggerilor La Laser Tag. Am jucam cu echipa lui etherfast, metropotam şi Pandutzu şi am iesit pe locul patru.
Echipa Adrian’s.

Ne-am julit, am ameţit alergând prin labirintul ăla, ne-am ofticat şi cred că, per total, ne-am distrat. Am rămas astfel cu un sentiment de mândrie de pe urma echipei mele şi cred că am pierdut doar printr-un uimitor ghinion demn de o cauză mai bună.

În 12 minute cât durează runda, alergi că un nebun, trebuie să tragi cât mai multe focuri (statistic, împuşti mai mulţi astfel), iar după ce omori pe cineva, trebuie să fugi de el; are câteva secunde de invulnerabilitate în care te poate împuşca el pe tine.
După trei meciuri aseară, acum am febră musculară, un cot julit şi un cucui.

Membrii echipei:
– Emanuel Grigoras (cel mai experimentat dintre noi)
– Alex Sima
– Dan Dumitrescu
– Alexandru Negrea

Ieri m-am simţit rău şi mi-am luat liber de la muncă pe motiv de “vertij însoţit de stări de anxietate”, iar azi colegele m-au întâmpinat cu:
“Ce faci, mai ai vertij?”
“Mai eşti anxios?”

Sper că pe viitor să nu-mi iau concediu cu “panică hermeneutică cauzată de opacitatea transcendentului”.

Am fost şase în total şi am avut noroc cu vremea. Am luat bicicletele de la Cicloteque şi ne-am plimbat până-n Herăstrău şi-napoi.
Ionuca a povestit mai mult şi-a pus poze.

Anul trecut am pierdut o seară întreagă căutând pe google numele colegilor din generală (atât cât am putut să-mi amintesc). Nu am găsit pe nimeni.

Am căutat apoi colegii de liceu şi, fără nici o exagerare, n-am găsit pe nimeni.
Poate doar un nume sau două pe un site prăfuit de socializare a foştilor colegi. Conturi neverificate de 4-5 ani, fără poze etc.

În cazul colegilor de facultate am fost mai norocos. Câţiva şi-au făcut blog (Ştefan, Alex, Gim, pe Marian l-am regăsit la Caţavencu), câţiva i-am găsit participanţi la conferinţe, colaboratori la volume colective sau enumeraţi în liste de doctoranzi, însă marea majoritate dintre ei formează o masă inexistentă în anale motoarelor de cautare (nemurirea culturală a viitorului)

Am căutat pe google, însă dacă ar fi să filtrez căutarea după bloguri, după twitter, după facebook, linkedin, rezultatele per total ar tinde către zero.

Trecând peste generalizarea pornind de la foşti mei colegi absenţi, mă întreb în ce gaură istorică s-a ascuns generaţia celor născuţi în ’80?
Au făcut firme, au plecat afară, au devenit slujbaşi şi părinţi?

Anul acesta se împlinesc 10 ani de la terminarea liceului, mai există tradiţia cu reîntâlnirea?