Dacă este seara târziu, mergi singur pe trotuar, iar din sensul opus se apropie un grup gălăgios, vei deveni mai liniștit atunci când vei observa prezențe feminine în grupul cu pricina. Mai mulți tineri însoțiți câteva domnișoare sunt mai puțin periculoși decât un grup format exclusiv din masculi. O femeie calmează, temperează, este mai conciliantă, validează foarte greu oamenii din jurul ei, iar inconștientul tău îți spune imediat că mai mulți bărbați înconjurați de femei tind să fie mai puțin agresivi decât mulți bărbați singuri.

La fel, un bărbat însoțit de o femeie este mai generos decât un bărbat singur, iar acest lucrul îl știu și vânzătorii de flori.

Nicăieri și niciunde prezența unei femei nu este neutră. Citește articolul complet pe Pandora’s.

Nu pot să înţeleg de ce, în cazul unui eveniment sau unei manifestări oarecare, se pune atât de mult accent pe confirmarea invitaţilor sau participanţilor. Exceptând cazul acelor conferinţe unde locurile sunt rezervate şi limitate sau unde vei fi etichetat cu un ecuson, mapă de prezentar, unde rigorile ţin de logistică, exceptând toate acestea, la majoritatea evenimentelor ţi se cer confirmări pentru… liniştea organizatorilor.

Confirmările aduc un plus de informaţie cu care nu prea ai ce face, nu este util în desfăşurarea evenimentului şi nici nu aruncă lumini noi asupra situaţiei. În plus, am observat cum de multe ori confirmările nu au nicio valoare de informare asupra evenimentului. Nu toţi care confirmă vor veni, iar dintre cei care vor veni, vor fi destui care nu sunt pe lista de confirmaţi.

De multe ori am impresia că dorinţa de-a stăpâni o audienţă cu o listă de confirmări transmite incompentenţa în a gestiona situatii imprevizibile şi, slavă Domnului, când e vorba de situaţii previzibile, toţi suntem profesionişti şi competenţi.
Confirmările îţi truchează o realitate şi te face pregătit pentru o situaţie ipotetică (niciodată numărul confirmărilor nu este egal cu numărul real al participanţilor).

Goana după confirmări este o hărţuire a publicului doar pentru a linişti câţiva organizazori. Cu alte cuvinte, sunt rugat să-mi pierd timpul pentru a oferi cuiva neliniştit o informaţie care nu-l va ajuta în organizarea propriu-zisă. Dimpotrivă, îl va face pregătit pentru o situaţie cu şanse mici de adeverire (socoteala din mailuri rareori se va potrivi cu situaţia la faţa locului).

“Noi nu ştiam că vor veni atâţia oameni” – în loc să fie o provocare – a ajuns să fie o banală scuză.

Extragerea de informaţii prin intermediul confirmărilor se face deficitar, iar când obţinem acele informaţii, ne dăm seama că nu prea ne ajută propriu-zis. Există o imprevizibilitate la nivel social care poate oferi multe surprize: îţi vin mai mult oameni decât sperai, îţi vin oameni la care nu te aşteptai, se pot astfel întâmpla lucruri neprevăzute cu şanse de-a strica un eveniment sau de a-l îmbogăţi. Nu poţi fi sigur, iar acest lucru trebuie asumat.

Dorinţa de a evita suprizele nu trebuie să devină un scop în sine.

Sâmbătă, datorită invitaţiei făcute de Chinezu, am fost pentru prima dată în viaţa mea la un meci de rugby. România – Georgia, într-o zi senină, uşor răcoroasă, alături de o galerie energică formată din bloggeri şi cei de pe twitter şi alături de maestrul Andrei Crivăţ.

Foto: Adrian Holerga

Cei veniţi în urma invitaţiei făcute de Chinezu au făcut diferenţa în tribune. Am fost al cel de-a 16-lea jucător, vorba lui Andi Moisescu. Am fost vocali, am cântat, am suflat în trompete, am încurajat, am tropăit în picioare, am fluierat, însă cel mai mult mi-au plăcut fazele când aplaudam pe adversarii noştri şi când făceam cu toţii linişte atunci când se bătea un eseu.

O lucru care mi-a atras atenţia a fost apropierea pe care jucătorii din teren o aveau faţă de cei din tribune. De multe ori (la anume faze decisive, de exemplu) mi-a fost dat să văd cum jucătorii din teren făceau semne către noi să-i încurajăm. Această interactivitate şi dependenţă sunt sigur că poate crea mai multe poveşti frumoase decât relaţia dintre fotbalişti şi galerie.

Marius Matache a fost coordonatorul perfect al galeriei, ne-a dat tonul şi ne-a învăţat în mod simplu să scandăm alternativ România (cei din dreapta) şi Victorie (cei din stânga).

M-am bucurat să văd multe fete în galerie (jumătate din agenţia Millenium, de exemplu) şi să simt în jur acea lipsă de încrâncenare specifică zonelor civilizate ale spaţiului public.
Am văzut şi eu Invictus şi treptat învăt să apreciez sporturile care au în spate un cod al onoarei care se revarsă în frumuseţea jocului.

După meci şi după socializarea firească, am plecat spre casă cu steagul pictat pe obraz.

Poze: Adrian Holerga, Sorin Rusi.
Articole: publicrelationsagency.ro, Claudiu Ciobanu, Cezar Vasile, Ruxa.
Hashtag: #rugbytweetmeet

Prima poreclă pe care am purtat-o era Gândac şi venea din contextul meciurilor de fotbal la care participam pe stradă. Aveam şase ani, eram cel mai mic dintre toţi, însă îmi plăcea mingea la nebunie. Am crescut jucând fotbal şi tenis cu piciorul, îmi place la nebunie acest sport, însă acum am şansa foarte rar să pun piciorul pe minge.

Ultima nebunie a fost vara trectută la Sirnaville, iar când recent Cezar şi Pandutzu mi-au spus de ideea unui #fotbaltweetmeet, am acceptat invitaţia fără nicio ezitare.  S-a creat un mare buzz şi s-au strâns o gaşcă mare de pe twitter, iar sportlocal.ro – unul dintre parteneri – a înţeles repede cum bate vântul şi începuse deja să ia interviuri cu viitorii participanţi.

Foto: Adrian Pandaru

Ne-am strâns duminică pe un teren acoperit, am jucat la trei echipe, iar timp de două ore am stors din mine toată energia de dragul fotbalului. Cum pofta de joc este ca mersul pe bicicletă, nu se uită niciodată şi vine mâncând, m-am simţit foarte bine pe teren alături de băieţi (am cunoscut câţiva oameni superbi) şi – spre bucuria şi surpriza mea – am primit premiul special din partea comunităţii Sport Local pentru cel mai bun jucător al meciului.

Povestea primei ediţii FotbalTweetMeet:

Conferinţa de presă după meci
Cum a fost la prima editie de #fotbaltweetmeet (POZE & VIDEO)
#FotbalTweetMeet si emotiile de dinainte…
Civicii lui Ciubotaru au castiigat trialul si au prima optiune la titlu
De-abia acum începe Adrian Ciubotaru să fie periculos

Cum după o săptămână plină, un meci de fotbal jucat frumos şi relaxat este terapie curată, pentru noutăţile legate de viitoarele ediţii urmăriţi hashtag-ul #fotbaltweetmeet.

Sunt atât de ignorant într-unele lucruri încât cei din jurul meu se pot întreba dacă chiar am trăit pe o altă această planetă până de curând.

Pănă de curând nu cunoscusem cimbrul. Ştiam vag – vagul acela specific culturii generale – că este un condiment, însă îl asociam cu un loc într-o enumerare de condimente, iar nu cu un gust sau o aromă specifică.
De curând, cimbrul a intrat în viaţa mea. Probabil îl mai întâlnisem, însă neatenţia mea nu-i de azi de mâine. A intrat printr-o mâncare de paste (cimbru la pliculeţ), iar apoi prin mai multe feluri de mancare (cimbru-praf amestecat cu sare), iar de atunci am devenit mai atent.

Un condiment este un exerciţiu nou pentru papilele gustative, însă pentru mine, un nou contiment descoperit – cimbrul –  înseamnă o dimensiune în plus. Acest lucru mi se întîmplă destul de sincron pe încercările mele de-a resacraliza actul de-a mânca. Sunt cuvinte mari, însă sunt venite pe fondul entuziasmului unei descoperiri simple.

Am urmărit recent conferinţa lui Jamie Oliver, mi-am amintit despre slow-food (despre care citisem prima dată în Elogiul Lentorii) şi cu greu îmi mai pot imagina o reconstrucţie interioră care ignoră ce mâncăm şi mai ales modul cum mâncăm.

Spunând pe twitter că m-am îndrăgostit de cimbru, am aflat că ancabundaru este îndrăgostită de chimen, ruxa este fan tarhon, mikapana este cu busuiocul, mihneawalker este cu scorţişoara, iar AndraZaharia este în perioada rozmarin.

De la Andra am preluat această idee frumoasă: condimentele ca perioade din viata noastră. Dacă eu sunt în perioada scorţişoară, iar tu eşti în perioada rozmarin, hai să gătim împreună să vedem ce iese. Dacă nu ne place ce iese, nu-i bai, sunt mii de oameni în jur purtători de condimente ce abia aşteaptă să fie descoperite.

“Conform unor studii” este expresia magică a ultimilor ani. Prin aceste cuvinte, ultimele descoperiri ale ştiinţei se varsă către noi, profanii. Studiile sunt veriga lipsă între cunoaşterea iniţiatică şi popularizarea către marele public. Studiile sunt echilibrul care reglează asimetria de informaţie între experţi şi diletanţi.

Zilele trecute am făcut un mic experiment pe câteva reţele sociale (facebook şi twitter) şi am rulat câteva studii, iar feed-back-ul primit a fost destul de interesant.

Ce este de reţinut? Unele studii au fost inventate, altele sunt banale, altele sunt contra-intuitive, unele sunt reale, altele sunt luate din Freakonomics, iar altele sunt pur şi simplu wishful thinking. Dincolo de acestea, deşi majoritatea ştiau că sunt studii inventate, am observat tendinţa de-a crede acele informaţii, acele studii care ne confirmă pre-judecăţile şi stereotipurile.
Nu căutăm acea cunoaştere care să ne scoată din zona de confort.

Conform unor studii, interviurile pentru angajare sunt încercări nereuşite de-a extrage informaţie relevantă despre o persoană.

Conform unor studii, 95% dintre femei declară că scenariile mentale ale barbatilor gen “dacă-mi va da o palmă” sunt total nerealiste.

Conform unor studii, 75% dintre domnişoarele care călătoresc zilnic cu metroul doresc să fie abordate.

Conform unor studii, tindem să credem acele idei care nu ne obligă să ne schimbăm comportamentul.

Conform unor studii, 15% dintre reply-urile primite de la persoane de sex opus au o conotatie erotică. (majoritatea au spus în acest caz că procentul este mult mai mare).

Conform unor studii, femeiele preferă in mod accentuat barbatii cu avatare alb-negru.

Conform unor studii, particula “conform unor studii” tinde să dea un parfum de credibilitate tuturor inepţiilor enunţate dupa.

Conform unui studiu, cei născuţi în orase sub 30.000 de locuitori îşi dezvoltă mai armonios personalitatea decât cei crescuţi în oraşe mari.

Conform unor studii, 92% dintre bărbaţi nu îşii exagerează în public aptitudinile erotice.

Conform unui studiu, femeile sunt atrase în mod iremediabil de bărbaţii care citesc cel putin o carte pe săptămână.

Conform unui studiu intens documentat, femeile sunt atrase mai mult de bărbaţii care poartă şosete negre decât cei cu şosete albe.

Conform unui studiu, sânii unei femei nu contribuie decât în mică măsură la sex appeal-ul ei.

Conform unor studii, o moldoveancă folosind retele sociale îşi găseşte cu 1,8 ori mai mulţi parteneri decât o femeie născută în altă parte. (vezi reacţii)

Conform unor studii, o brunetă cu studii superioare are la fel de multe şanse de a-şi găsi un partener pe net ca o blondă cu studii medii.

Conform unor studii, minţim mai des în zilele înnorate decat în cele însorite.

Exclud aici agresivitatea către oameni a unor rase de câini sau anumite patologii (turbarea etc.) şi vin şi spun că mereu am avut senzaţia că oamenii care sunt muşcaţi de câini poartă o parte din vină. Poate e mult spus vină, însă sunt responsabili de contextul pe care şi l-au creat singuri.

Bine, mai îndulcesc puţin! Nu este vorba de vină sau responsabilitate, cât de o regretabilă neatenţie. Oamenii nu sunt obişnuiţi să-şi distribuie în mod empatic atenţia în jurul lor. Nu doar faţă de câini, cât mai ales faţă de semeni.

Am fost muşcat de două ori şi mi-am învăţat lecţia.
Prima daţă s-a întâmplat cu Franz care m-a muşcat de mână când l-am mângâiat pe cap în timp ce mânca pufuleţii pe care tocmai ce-i oferisem. Era primul nostru câine de la curte şi primul care m-a învăţat că are nevoie de respect. Îl enerva la culme când îî dădeai cu piciorul în cuşcă sau când îl păcăleai aruncându-i pietre care semănau cu bucăţi de pâine. În rest, era un câine minunat care mi-a rămas încă proaspăt în memoria afectivă şi la 20 de ani după ce-a murit.

A doua oară s-a întâmplat cu un câine pe care nu-l cunoşteam. Era legat, am văzut că mă latră cu entuziasm, m-am apropiat, am ridicat mâna deasupra lui dorind să văd cât de mult poate sări în sus şi… a sărit.

Câinii sunt nişte animale foarte atente la oameni şi interpretează foarte bine mişcările corpului uman. Trăind printre oameni, şi-au dezoltat capacitatea de-a decodifica gesturile şi emotiile umane. Îşi dau seama şi când ai nevoie să iei pe cineva în braţe şi când eşti speriat şi devii în stare să faci orice pentru apărarea ta.
[Despre prietenia dintre câine şi om, Posibilitatea unei insule conţine pagini superbe]

Că în oamenii sperioşi nu poţi să pui bază, câinii o ştiu mai bine decât noi. De asemenea, câinii ştiu să respecte o prezenţă şi nu ajung să muşte pe oricine. Nu e greu de observat cum câinii de pe stradă nu latră chiar pe oricine. Sunt grupuri în care sunt lătraţi doar anumite indivizi şi bănuiesc că nu de puţine ori aţi observat că persoanele în stare de ebrietate sunt lătrate mai des, la fel cei care păşesc ezitant sau cei îmbrăcaţi diferit.

Titlul poartă eticheta unei lepşe care circulat pe bloguri şi de care, în mod secret, speram să fiu ferit. Fericirea mea n-a ţinut mult, Mana mi-a ridicat întrebarea la fileu şi mă conformez.

Am învăţat multe lucruri în 2009, însă mi-am dat seama că miza lucrurilor pe care am învăţat anul trecut este curajul meu de-a-le aplica în 2010. Fiecare lucru pe care l-am învăţat este un îndemn să îndrăznesc mai mult şi să ies din cutia propriei imagini de sine.

Dincolo de acestea, mi-a rămas în minte o imagine pe care am uitat unde am citit-o. Leul nu vânează soarecii de câmp. Nu pentru că nu i-ar prinde, ci pentru că este păgubos să consume atât de multă energie pentru o satisfacţie (calorică, în acest caz) atât de trecătoare.
În 2009, am constatat în diferite ocazii, am vânat nepermis de mult şoareci de câmp.

De multe ori este mai practic să faci lucruri pe gratis decât pe bani puţini. Este preferabil să nu laşi pe nimeni să pună un preţ mic pe tine. Eu pot lucra fără nicio jenă într-o gogoşerie, însă nu-mi permit faţă de mine însumi să scriu articole pentru 10 RON/ articolul (nu dau nume!).
Mai mult decât atât, dacă ai nevoie de un preţ pentru a face un lucru, atunci acel lucru nu merită efortul. Dacă ţi se oferă un pret pe ceva de care eşti oricum pasionat, atunci să fie mare!

Am făcut mai multe prostii în 2009 decât in anul de dinainte. Pentru unele îmi pare rău, pentru altele nu. Am făcut mai multe prostii pentru că am îndrăznit mai mult, iar acum încerc să nu mă feresc de desfăşurarea consecinţelor.
Şansa de-a face prostii este unică şi, de asemenea, nu trebuie să laşi pe nimeni să-ţi ofere un preţ mic pentru această şansă.

Un alt lucru – şi închei – de care m-am tot ferit în 2009 este timpul, energia şi stima de sine pe care le cheltuie majoritatea oamenilor pentru a dovedi prostia majorităţii oamenilor.

De asemenea, am întrebat din scurt şi ce au învăţat altii în 2009 şi-am primit următoarele răspunsuri: @Matilda_, @MeetTheSun, @caleaceaiului, @infomariaj

Acest este un post lung şi enumerativ care cuprinde cronologic evenimentele la care am participat în acest an. Voi continua zilele următoare cu un articol despre oamenii cunoscuţi în 2009, despre cărţile citite, despre ce-am simţit şi ce-am sperat.

A fost un an în care am avut cel mai des senzaţia că am pierdut cârma şi, vorba unui prieten, am ieşit atât de mult din zona de confort încât am senzaţia că ameţesc uitându-mă în urmă. A fost un an în care în mod clar distanţa dintre începutul şi finalul său a depăşit-o cu mult pe cea a celor douăsprezece luni.

Foto: Anna Pope

În ianuarie 2009 eram un copywriter nemulţumit şi lipsit de motivaţie, în iunie m-am despărţit de lumea unei agenţii de publicitate, iar acum încă încerc să mă obişnuiesc cu gândul că sunt un freelancer. Eram şi sunt un om din colivie.

Începusem anul cu trei gânduri gânduri măreţe: să public Producătorii de gresie, să scriu un roman şi să mă las de fumat. Vei vedea în continuare ce anume s-a împlinit. Continue reading →