Category Archives: chestii

Spania nu prea crede în engleză

DSCF7676
La Madrid am întâlnit foarte puțină lume care să știe engleză, iar din cei care știau, majoritatea vorbeau monosilabic și cuprins de moda respectivă, te adaptai fără să vrei contextului și ajungeai și tu să silabisești engleza la modul cel mai ridicol.

Între organizatori erau niște voluntari în tricouri albastre care ne direcționau şi ne controlau laptopurile (aveam codul numeric personal lipit pe laptop și era verificată corespondența cu cel de pe ecusonul pe care-l purtam la gât) şi ne răspundeau prin semne când îi întrebam de duşuri, corturi, wireless şi alte chestiuni curente.

În prima zi, imediat după ce ne-am cazat, am căutat aproape o oră să facem duș, izbindu-ne de bariera lingvistică, carenţele administrative şi paznicii care abia cunoşteau complexul. Într-un final, am găsit căteva cabine fără lumină, apoi câteva cabine fără apă, ca într-un final să aflăm că duşurile vor fi disponibile tocmai spre seară.

Ne-am întors dezamăgiţi către corturi și, întâlnind câţiva organizatori, le-am spus:
“No shower, no light, no water, no nada, no draci!”

Pentru a simplifica comunicarea am început şi noi să-i întrebăm monosilabic și prin semne. Am vrut să fac rost de o lingură şi cum plastic spoon este o expresie intraductibilă, gestul de-a mânca şi de-a indica obiectul muncii a fost salvator.

Într-o zi, la masa de prânz, în timp ce înaintam cu tava, domnişoara care servea îmi expune ilustrativ felurile de mâncare dintre care pot alege în modul următor:
“Chicken and meat!”
O întreb perplex:
“What kind of meat?”
Mă priveşte cu un început de zâmbet şi-am crezut că glumeşte când a făcut către mine:
“Muu, muu”
Mi-am cules faţă imaginară pictată pe jos şi i-am răspuns în modul cel mai natural cu putinţă:
“Aaa, mu meat!? şi îi ilustrez încă o dată cu mâinile indicând recipientele cu mâncare, “Chicken meat and mu meat”.
A înţeles, începuse să zâmbească cu aroma liniştii unei ajungeri la mal:
Sí, sí, mu meat!

Mi-am ales felul de mâncare, trec mai departe şi mă uit în urma mea. Domnişoara deja le expunea celorlalţi de la coadă felurile de mâncare cu cea mai încrezătoare și mai zâmbitoare atitudine:
“Chicken and mu meat”

Cum a fost: Blogtrip Timișoara

Răspunzând întrebării clasice, spun din start că mi-a plăcut mult Timișoara. Oamenii erau calzi într-un mod neintruziv, iar orașul l-am găsit liniștit.

Am pierdut notițele de la workshop-ul de sâmbătă – îmi notasem câteva lucruri utile pentru mine, însă starea de spirit rezultată în urma prezentărilor – tinute de Daniel Damian, Alex Bleau, Ovi Sîrb, Ștefan Szakal (o foarte plăcută surpriză), Dan Ștefancu – mi-a prins din plin. Judecând după discuțiile de la workshop, oamenii din partea locului erau destul de activi în mediul online, cu multe proiecte și lipsiți de complexe.

Turistic, excursia a meritat toată oboseala drumului. Am mers de-a lungul Defileului Dunării, am vizitat Târgu Jiu,am rămas impresionat de lucrările comandate de Liga Națională a Femeilor Gorjene sculptorului Constantin Brâncuși și am văzut zona Băilor Herculane.
Am revăzut pe Dany, Lavinia Biberi, Simona Valentina și Alex Bleau, iar alături de gașca (am cunoscut pe Victor Caraș) cu care am plecat la drum am prilejuit destule discuții, glume, amintiri și melodii memorabile.

Vineri seara am nimerit în plină petrecere smen.ro și m-am bucurat c-am cunoscut pe Nebuloasa, Cristina, Ovi Sîrb, Mirona Pascu, Tomata cu Scufiță și pe toată gașca.
Sămbătă seara, învins de oboseală, m-am retras la hotel cu gândul să mă întind câteva ore, însă m-am trezit târziu înspre dimineață și regret că n-am apucat să salut lumea.

Îmi place la nebunie ideea şi proiectul Blogtrip iniţiat de Bobby Voicu, o caravană cu bloggeri care vizitează şi cunosc alţi bloggeri, învaţă unii de la alţii şi de multe ori se regăsesc ca oameni frumoși, dincolo de proiectele şi ambiţiile online.

Galerie foto:
Raluca Popa || aici
Andra Zaharia || aici

Blogtrip Timișoara a fost sponsorizat de Mercedes-Benz, Microsoft și Paralela45.

Jurnalul unei zile madrilene

Este luni. M-am trezit în zgomotul cu care organizatorii strângeau corturile eliberate. Ieri au plecat trei autocare cu participanți (catre Olanda, Lituania și Ungaria), iar azi dimineață ne-a trezit că mai suntem 30 de oameni. Noi și englezii am mai rămas. Englezii pleacă cu vaporul, iar noi sperăm să prindem mâine avionul.

Acum încă nu s-au anulat zborurile pentru marți. M-am trezit și primele vești au fost legate de duș pornind de la cuvintele no shower. Ne-am panicat, am luat prosoapele și ne-a dus la organizatori unde am văzut o hartie pe care scria că dușurile sunt în funcțiune de la 8 la 10 dimineață și ne recomandă să mergem în grupuri de câte 10. Am trecut de primul cordon și tip ne-a arătat unde sunt noile dușuri. Cu glume, cu haz de necaz am făcut un duș (erau patru cabine, de ce ne-au spus să venim câte zece?)

Ne-am întors la corturi și ne-am luat ticketele de mic dejun. Corturile sunt amplasate într-o sală de sport, iar in jurul nostru sunt multe corturi libere după cum au plecat fiecare. Deși scria pe unde Tents are gifts, mulți nu și le-au luat cu ei. Am luat ticketele de mic dejun și ne-am dus la un bar din apropiere. Acolo am arătam ticketele barmanului și ne-am făcut micul dejun. Un sandwich de paine prajita și ulei de măsline și o cafea de lapte.

Una dintre tipele de la organizare era și ea acolo și-am încercat să glumesc a disperare:
“We are like refugees now”
M-a aprobat din cap. Da, dar noi mâncăm mai bine decât refugiații, mi-a zis.
Glumisem, însă am nimerit-o în percepția ei.

Acum suntem la Mc Donald’s în Carrefour (e aproape de Caja Magica unde suntem cazați) unde wireless-ul merge foarte prost în general, iar mie în particular nu-mi merge deloc.

Suntem doar câțiva. Eu, Andrei, Alex și Ina și încercăm să ne luptăm cu absurdul situației. Încercăm variante. Să merge la hotel, să mai așteptăm o zi, visăm (după sașe nopți de cort) să ne întindem într-un pat, visăm la București (cum ar fi ca Bucureștiul să fie după deal, iar nu la trei zile de mers cu autobuzul sau patru ore cu avionul care nu mai vine?)

Senzația este aiurea cu organizatorii care uneori se poartă de parcă ne poartă pică că n-am luat ieri autobuzele ca ceilalți. Singurul autocar anulat a fost cel spre București. Din 16 români doar 4 și-au dorit să meargă cu autocarul, însă într-un final au rămas și ei să spere la un zbor cândva săptămâna asta. Inițial ne-an spus cp ne vor băga wireless la corturi, azi ne-am spus să stăm liniștiți că nu va fi net. Abia am prins dușuri și nu știm dacă azi ne vor mai da tickete pentru prânz și cină.

We are like in that TV show Lost, discutam ieri cu un olandez.
Olandezul a plecat ieri cu autocarul şi mi-a spus că face 24 de ore până în Eindhoven. Dorea să se îmbete şi să doarmă până acasă. Avea o bere în mână, a mai scos două doze de bere Amstel şi le-a împărţit cu mine şi cu un român (unul dintre cei de la autocar).
Românul îşi cumpărase un maşinuţă teleghidată şi se juca supărat cu ea printre corturi. Ar fi vrut să plece cu autocarul, iar pentru necompletarea locurilor ne blama pe noi.

Situaţia e frustrantă pentru că ni se cam termină banii, iar cazarea din partea organizatorilor o avem asigurată până miercuri la prânz. Dacă marţi ni se amână din nou zborul, miercuri în mod sigur nu vom prinde locuri libere la Tarom, iar joi-vineri înseamnă alt timp pierdut şi alte cheltuieli.

Fiecare avem o gramadă de treabă în Bucureşti, iar eu cu Alex vineri deja plecăm în Blogtrip. Patru zile sunt o vacanţă, însă 2-3 zile de întârziere sunt o rupere nedorită de ritm. Trăim o aventură totuşi la limita dintre penibil, senzaţia de experiment social şi nevoi primare din ce în ce mai greu de satisfăcut (duş, somn) şi umor.
Am fost cu gândul la Lecturi Urbane Brașov și am avut încredere că lumea a făcut să fie bine.

Sentimentul ceremonios al ființei

Există un festivism în modul românesc de a ne asuma prezența într-un loc public. Am fost învăţaţ de mic să asociez o ieşire în parc, la biserică sau la un eveniment oarecare cu aranjatul, gătitul, cu hainele bune și cu o atitudine semi-rigidă.

DSCF7753

În poza de mai sus, ador naturalețea cu care occidentalii se așează pe jos (am observat-o și în Viena) și-mi displace ideea de nedemn aplicată așezatului pe jos, pe iarbă, pe bordură, undeva într-un loc public.

Există mai multă ceremonie pe cap de locuitor în România şi mai multă pompă vestimentară decât în multe tări europene. Acest lucru se întămplă (printre altele) și din asumarea unei distanțe mari între spațiul privat și spațiul public.

De exemplu, în cazul nostru, al românilor, distanța între hainele cu care ne mișcăm prin casă și hainele cu care ieșim este una astronomică.
Câți dintre noi ne schimbăm când ieșim să ne cumpărăm ceva de peste drum?

Cu cât falia vestimentară care se mulează pe distanța privat-public este mai mare, cu atât gradul de ceremonie este mai accentuat. Problema nu este că există această falie (care e firească până la un punct), problema este asumarea spațiului public ca locul ceremonios prin excelență, ca acel spațiul neîmblânzit unde toti te scrutează nemilos.

De exemplu, pentru mulţi încă, casual înseamnă sărăcăcios (converșii, niște blugi tociți sub călcâie, de exemplu) și nedemn, iar a te prezenta astfel este cel puţin inoportun. Pentru mulți români casual înseamnă a nu te ingriji îndeajuns și a nu da suficientă importanță prezenței tale într-un loc public.

Românii (am observat acest lucru și în cazul arabilor) fac turism în hainele cele mai bune. În loc să te îmbraci casual din rațiuni practice (e mai comod, oricum umbli prin mașini, autocare, muzee, bănci din parc și tot felul de terase), tu te îmbraci bine, cu haine bune, pentru că atunci când pleci undeva ai doar o singură șansă pentru o primă impresie.

Am pierdut ieri jumătate de zi prin Madrid umblând dupa haine, nu fac apologia lipsei total de fițe, însă ceea ce omit mulți este faptul că prima impresie nu se conturează prin ceremonie și țoale (nu confund casual cu trashy), ci prin atitudine.
Când ești îmbrăcat bine, dar ești gălăgios, oare cu ce impresie vor rămâne ceilalți despre tine?

Santiago Bernabeu: Un stadion de poveste

M-aș fi așteptat – din rațiuni ce țin de fluxul spectatorilor – ca stadionul să fie undeva izolat, la marginea orașului, însă nu a fost așa. Santiago Bernabeu este între blocuri şi l-am găsit imediat cum am ieșit de la stația de metrou cu acelaşi nume.

Intrarea a fost 15 euro, însă a meritat fiecare cent. Nu este doar un stadion celebru al unei echipe mari. Mi-a părut un loc care spune mai multe decât arhitectura propriu-zisă. Un templu modern care te striveşte prin mărime, înălțime și adâncime. Prin istorie, pasiunile stârnite și aproape-certitudinea de-a găzdui povești mari în viitor.

Mi-a plăcut impresia de grandios, de mare. Mesaje, sălile prin care am trecut erau dincolo de orice jumătate de măsură. Cea mai bună echipă a secolului XX, cei mai mulți jucători care au primit Balonul de Aur și Gheata de Aur, săli întregi cu premii și cupe, pereți cu poze cu echipa de-a lungul timpului, filmulețe, faze memorabile, legitimația lui Zidane, senzația că Real Madrid nu este mare doar în Europe, ci în toată lumea. Ideea că Real Madrid nu este doar o echipă de fotbal, ci o poveste, o legendă, un nume.

E primul stadion de o asemenea amploare pe care îl vizitez, am încercat să-mi imaginez cum răsună uralele celor 80.000 de spectatori atunci când toate locurile sunt ocupate și m-am cutremurat. A atinge mingea in timp de 160.000 de ochi de privesc bănuiesc că este un sentiment magic.â

Totul a fost valorificat și prezentat ca parte a poveștii Realului. O imensă masinărie de branding a făcut din orice prilej de amintire, de profit, de-a câștiga noi fani. Totul a fost într-atât de valorificat încât te fotografiai singur în fața unui perete, iar printr-un soft special Cristiano Ronaldo era inserat în poză lângă tine. Când este vorba de un brand, distincția între iluzie și realitate nu mai contează. Lucrul cel mai important este coerența. Este un asemenea exces și trucaj parte dintr-un mare mecanism de fabricare de imagine la scară mare, trădează resursele enorme puse la dispoziție, resurse care vorbeste despre puterea și amploarea universului Real Madrid.

În magazinul cu suveniruri găseai biberoane, cărți de joc, mingi, laptopuri și alte multe minunății. Toate erau ambalate cu însemnele Realului și purtau dorința de-a perpetua gloria și legenda echipei.

În ciuda exceselor împinse de echipa de marketing, mi-a plăcut locul. Deși stadionul era gol, iar spectatorii și echipa lipseau, am avut senzația unui proverb african: leul este respectat și temut chiar și atunci când lipsește.

[toate pozele]

Care este treaba cu bărbații fatali?

Dacă o femeie poate să fie atrăgătoare în sine, cu un bărbat problema este mai complicată. Pentru a fi atractiv, un bărbat trebuie să aibă niște merite, trebuie să aibă un portofoliu de victorii și să emane o atitudine (rezultată din victorii). Prejudecata în acest caz – și veți vedea mai jos în articol – ar fi că orice bărbat celebru și cunoscut, chiar a făcut ceva.

Se spune că pe piața erotică femeia este aleasă pentru ceea ce este acum, în timp ce bărbatul este ales pentru ceea ce poate deveni. Ceea ce poate deveni i se citește în atitudine, iar această atitudine poate fi reală (bărbatul să fie el însuși) sau – în cazul multor vedete și persoane publice – atractivitatea poate fi construită mediatic, prin strategii de imagine și rigori de branding personal.

De exemplu, Hugh Jackman are o atitudine în filmele lui, însă mă îndoiesc că această atitudine (care atrage femeile) este ceea ce-l reprezintă în viața reală. La fel, nu cred că Bruce Willis are aceeași atitudine triumfalistă din filmele care l-au consacrat și în viața reală.

Citisem acest sondaj – fusese popularizat pe twitter – de curând, însă nu mi-a atras atenția decât după ce – tot pe twitter am văzut – Piticu a fost ironizat în direct la Mircea Badea în urma articolului său Azi nu le inteleg pe femei. Între noi fie vorba, nu cred că Mircea Badea este la fel de antipatic în viața lui reală cum este în propria emisiune, iar chestiunea cu femeile nu este de azi, de ieri. Piticu nu înțelege femeile și nu este singur. Că nimeni nu înțelege femeile nu este grav, însă uimirea mea pornește din faptul că încă se încearcă acest lucru.

Sondajul –  a cărui miză a fost prezentată total neinspirat pornind de la ideea câte românce și-ar înșela partenerul cu Mircea Badea, Hugh Jackman sau Leonardo di Caprio – nu l-a lăsat indiferent nici pe amicul Andrei Crivăț. Nici mie nu-mi plac ambalajele masculine, brandurile construite prin printuri retușate în Photoshop sau reclame cu lumină bună, însă ceea ce deplâng mai mult este stabilirea prin mijloace media a unor standarde artificiale și de cele mai multe ori imposibil de întreținut.

Nu militez pentru normalitatea bărbatului cu burtă (deși are și el doza de farmec, vezi Jack Nicholson), însă nu te aștepta să-mi numeri pătrățelele de pe abdomen. Nu sunt tot timpul în formă, nu am tot timpul părut aranjat și nu tot ce pun pe mine îmi vine bine. Dacă femeile fac translația abruptă de la ecran la viața reală, de la câteva poze la calitatea unui bărbat, înseamnă că aleargă după himere.

De multe ori femeile preferă acel tip grăsuț din orice grup care e haios, e de încredere și-i adorat de toată lumea pentru farmecul atitudinii sale. Preferă acei bărbați normali (average looks) sigur pe ei decât acei tipi care arată bine fiind orice numai ei înșiși nu. Dacă există concursuri de frumusețe pentru femeile normale (ca reacție împotriva presiunii exercitate de modelul de femeie șnur), cu forme, de ce nu ar exista o reacție și împotriva modelelor masculine construite mediatic și promovate de multe ori ca singura alternativă la ceea ce înseamnă un bărbat atrăgător?

Ca reacție, am văzut că s-a mobilizat pe Facebook un grup Anti Hugh Jackman, iar cineva mi-a soptit că există și o cauză creată în acest context și un blog dedicat bărbaților normali. Dacă vă regăsiți, intrați și dați mai departe. Cine știe, cineva suficient de nebun va porni un protest sau cel puțin putem iniția o discuție utilă pe această temă.

Campus Party Europe: Plecăm la Madrid

În perioada 14 Aprilie – 18 Aprilie 2010, în Madrid are loc Campus Party Europe, cel mai mare eveniment tehnologic din lume, organizat de E3 Futura Association şi oferit de Ministerul Ştiinţei şi Inovaţiei din Spania. Scopul evenimentul este acela de a promova tehnologia în diferite forme, conferinţele şi workshopurile ce se vor desfăşura în cadrul ediţiei din acest an vizând inovaţia pe internet, ştiinţă (robotică, astronomie) şi creativitate digitală (bloguri, video, design, animaţie, fotografie).

La eveniment vor participa 800 de invitaţi din cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene, iar din România au fost invitați (din câte știu) Alexandru Negrea, Ina Taranu-Hofnar, Andrei Roșca, Ionuț Oprea și Bobby Voicu.

Vom fi cazați (we provide the tents) în complexul La Caja Mágica (The Magic Box), e un centru multifuncţional situat în parcul Lineal del Manzanares şi cuprinde trei stadioane şi multe săli de conferinţă şi diferite alte spaţii/ birouri. Pe scurt, e o construcţie gigantică şi futuristă dedicată evenimentelor mari.

Va fi prilej de inspirație, networking și turism, iar în plus voi ține un jurnal detaliat al celor patru zile petrecute în Madrid.
Dacă aveți recomandări de locuri sau oameni de vizitat (conaționali de treabă și nu numai) în Madrid, lasați un comentariu/ mail și facem să fie bine.